LUCESCU: „HEHE…PROASTO! TI-AM ZIS CA ESTI PROASTA?”

Familia Lucescu Sr. a prinzit simbata intr-unul dintre restaurantele bucurestene din zona Herastrau. Un fapt de-a dreptul banal daca ocazia n-ar fi fost pigmentata din belsug cu discutii in gura mare despre bani, case ori pantofi. Finalul a fost rezervat replicilor tandre: „Hai ca esti proasta…ti-am zis ca esti proasta?”

Simbata dupa-amiaza. Restaurantul e plin si, din pacate, prindem tura „proasta”, adica aceea cu un sef de sala cam lenes, cam impleticit si cu bucatarul rasolist. In tura cealalta ma simt excelent de cum pun piciorul in restaurant. „Seful” stie sa zimbeasca, te tine minte, stie ca vii pentru ca verifica din timp lista de rezervari si de cele mai multe ori te intelegi cu el din priviri atunci cind faci comanda. Stie exact ce sa-ti recomande si atunci cind mergi pe mina lui rar se intimpla sa pleci nemultumit. El isi lucreaza bine bacsisul. Celalalt parca abia asteapta sa scape de tine.

Aparitia familiei Mircea Lucescu da nastere rumorii si tevaturii obisnuite. Capete intoarse, priviri fixate, fiori extatici printre pasta si vitello. Ghinionul nostru, ospatarul lor va fi cel care ne serveste si pe noi. Atentia lui va fi de-acum acaparata de oaspetii speciali, serviciul la masa noastra va intirzia, insa noi nu ne propunem sa ne enervam. Mai mult, spectacolul este abia la inceput, asa ca dupa-amiaza se anunta interesanta.

Nelly Lucescu poposeste prima la masa in jurul careia personalul zumzaie zelos inca de-acum un sfert de ora. Doamna evolueaza in alb complet si constat cu tristete ca timpul si-a cam facut mendrele si cu ea. „Nea Mircea” e foarte casual, asa cum puteti observa si in fotografii. Intilnirea este prilejuita de niste calcule financiare privind o constructie. Cei doi vorbesc extrem de tare pentru rumoarea din restaurant, asa ca nu am motive sa-mi incordez auzul. Calcule pe hirtie, calcule cu voce tare, lui ii dai de-acolo cit trebuie, ca sa avanseze si tu cheltui doar din chiria de la Victoriei etc.

Cind se termina prima runda de socoteli, oamenii se destind. La felul doi primim fara sa fi comandat informatii despre niste pantofi („patru sute si ceva de euro perechea, trei perechi mi-am luat”) de care Il Luce pare extrem de mindru. Aerul degajat si intreaga atitudine ma fac sa mi-l imaginez intr-o taverna ruseasca, inchisa publicului, infulecind, vorbind si rizind in acelasi timp, alaturi de stalinisti grasi, cu fete congestionate si cefe la trei rinduri. De fiecare parte a mesei, cite un bodyguard patrat, ras in cap.

Cobor din vrejul de fasole, trezit de citeva acute luate strident. Doamna ciripeste pe alocuri, uneori pe ton ridicat, pentru a razbate peste volumul antrenorului. Eu deja ma lupt cu niste cotlete de berbecut neozeelandez care, desi sint o incintare, par cam stinghere in numar de trei, in mijlocul farfuriei uriase, alaturi de dovleceii fripti pe gratar. La cafea, lucestii ramin singuri, asa ca se dedau la discutii ceva mai personale, ca si cum pina la acel moment subiectele fusesera de interes public. Seniorul reface calculul de mai devreme pentru a-i demonstra doamnei ca rationamentul ei fusese complet gresit. „Deci sint patru milioane de euro din care daca scazi asta ramin trei sute cinzeci de mii, nu? Proasto!”, o tachineaza Nea Mircea surizindu-i larg. „N-avea cum sa fie cum zisesei tu, vezi ca esti proasta?”. Nelly zimbeste incurcata, se scarpina copilareste pe fruntea ridata si ii da dreptate.

O scena de familie. De-a dreptul fermecatoare daca nu s-ar consuma intr-un spatiu public, in urechile unor indivizi obisnuiti, iesiti la masa intr-o incintatoare dupa-amiaza de simbata.