DE CE NU SINT JURNALIST

Micul razboi stirnit de Andressa pe tema discrepantei dintre ce asteapta tinerii absolventi de jurnalism de la fratii lor mai mari si ce nu reusesc sa inteleaga nici primii, nici cei din urma, a atins o tema despre care voiam sa scriu de mai mult timp. Ca si Andressa si multi alti absolventi ai unei scoli de presa, sint un reprofilat. Adica unul care, in ciuda faptului ca a ales facultatea asta la un moment dat, a decis sa nu profeseze in domeniu. Asa ca o sa va explic de ce.

Mai intii, se cuvine sa amintesc de ce am vrut, nu? Back in time, inca de prin clasa a doua sau a treia. Mare mare admiratie pentru teatru, actori, scena. Doua – trei poezele si hop! talent nativ. Citire foarte logica, nuantata, memorare usoara, voce buna, ritm, gestica in lucru. Si-asa mi-a intrat mie in cap ca o sa ma fac actor. Am tinut-o tare pe ideea asta in scoala generala. Festivaluri, spectacole, serbari, pui de cabotin comunist cu promisiuni. Incurajari acasa, generate de esecurile atistice repetate vreme de vreo doua generatii. Cind cu ’89, venea examenul de admitere la liceu. Io as fi dat un pic de Topirceanu declamat la examenul asta, da’ nu era in programa. Ba chiar am iscat lungi scandaluri in casa, unde brusc nu ma mai sustinea nimeni, fin’ca trebuia sa dau examen si la matematica, unde zaceam eroic.

Trece faza cu admiterea, intru la Filologie, cu toate leprele masculine si o puzderie de gagici. Si o iau iar cu teatrul. Din nou sustinut acasa. Ba chiar cu teste de aptitudini pe la citiva dintre obositii teatrului din Pitesti, talent reconfirmat si exercitii de dictie, olimpic la literatura romana, incepeam deja sa ma gindesc din ce imi voi compune repertoriul. In paralel – concerte prezentate, concerte organizate, montaje din Eminescu, concursuri locale, succes mic, dar mereu promitator. Asta pina in clasa a douasprezecea. Ba chiar pina cu doua luni inainte de probele eliminatorii. M-au lucrat. Mi-au descoperit niste noduli pe corzile vocale. Asa, si? Pai si n-ai ce sa cauti la Teatru cu vocea asta, n-ai nici o sansa. Pai sa-i operam. N-are rost, poti face si altceva in afara de teatru, oricum actorii mor de foame si sint locuri putine. Lucratura, ce mai…

Asa ca imi ramasesera doua optiuni. Catedra sau de curind involburata presa. Si cum spectrul profesoratului mi se aratase de mai multe ori in splendoarea lui hida, jurnalismul a fost optiunea mea. Influentata puternic de unu’ care plecase cu un an in urma la Bucuresti sa se inscrie la ASE si nimerise la Scoala Superioara de Jurnalistica. Unde daduse un fel de examen extrem de cool pentru vremea aia, cu subiectul „comentati balada Miorita in stilul urmatoarelor ziare: Evenimentul Zilei, Romania Mare si (parca) Romania Libera. Asa ca mai intii am dat la „scoala de cadre” de la Leu, unde examenul a fost o gluma proasta cu rezultate pe masura. Am picat cu trei si ceva. la SSJ am intrat in primii zece, dupa un examen la fel de „experimental”. Familii lexicale, o poveste de trei pagini in limba engleza, o proba practica pe bune, in teren, fara nici un fel de ajutor. O hirtie cu subiectul si una sub forma de acreditare in institutia catre care m-au trimis. Ironia sortii – Teatrul Odeon, pe care l-am gasit in plin conflict de munca.

Si cam asta a fost. Aveam sa ma bucur ca nu intrasem la Stefan Gheorghiu. La SSJ ne-au lasat sa lucram, sa invatam din practica. Tot la SSJ am avut la catedra practicieni, lucru cu care ne mindream si mai tare in fata trogloditilor de la Stat, care inghiteau cu polonicul emanatiile unor teoreticieni de care nu auzise mai nimeni. Pruteanu, Mircea Toma, Andrei Popescu, Jana, Ilie Serbanescu, Ioanitoaia, Ion Barbu, SO Balan, Rosca Stanescu, Tatulici, Radu Budeanu in ultimul sau an de viata… Oameni de presa pe bune, chiar daca multi dintre ei au glisat lamentabil intre timp. La vremea aia, ei faceau presa considerata „de succes”.

Prima colaborare a fost la Ziua, intr-o sectiune saptaminala dedicata vietii studentesti. Primul meu articol a fost o deschidere de pagina. Despre starea mizera a caminelor din Regie. Au urmat, intr-o ordine pe care acum n-o mai identific, colaborari cu Libertatea (la Sport, pe cind Dorin Chiotea era foarte mic pe sub Dana Rainov care era foarte mare), ceva scurt la Sport XXI, un defunct cotidian foarte prost al Intactului, un program de muzica veche la Radio Z, sase luni la Romania Tineret si, probabil, scurte conexiuni pe care nu mi le mai amintesc. Majoritatea neplatite sau platite mizerabil. Insa nu aspectul asta m-a indepartat de presa.

Pur si simplu n-am gasit nimic special sau macar atragator in toata povestea asta. Ma vedeam cu groaza batind stadioanele patriei in fiecare simbata sau sprijinind usile tuturor secretarelor de Primarie sau de companie, dind bacsisuri soferilor de smecheri sau alimentind toata aceasta pleava cu mici atentii in schimbul cite unei informatii necredibile si greu de verificat, scriind lucruri care nu ma interesau, fiind obligat sa cultiv spritari si oameni de nimic… Ba mai mult, sa accept ca am muncit degeaba pentru ca in editia de miine nu mai e loc, sa am drept colegi prea multi oameni care n-aveau legatura cu scrisul sau cu stilul, sa scurm in gramezi de rahat doar ca sa am ce publica pentru ca sint platit la „acord”, la numarul de articole. Pentru mine scrisul nu prea insemna asta, cel putin la acea vreme. No fun, no money, no pride, no recognition. No excitement, dude! Nimic din tot ce am vazut in presa anilor ’95-’98 din interiorul ei nu m-a legat de treaba asta.

Drumul catre PR mai intii si spre Marketing mai tirziu a fost iesirea salutara, dictata de cautarea perpetua a provocarii si a actiunii. Din tabara asta am continuat sa observ mersul mai multor redactii si la fiecare pas mi-am intarit convingerea ca n-am luat o decizie gresita. Pentru ca pina si acolo unde presa clocoteste, in redactiile de stiri ale televiziunilor, intreaga poveste mi s-a parut la fel de lipsita de atractie. Sint oameni care in asta isi gasesc motorul existentei, oameni pentru care asta inseamna pur si simplu aer, apa, existenta. Si pe unii ii admir. Nu-i pot admira pe aceia care nu recunosc ca sint scirbiti de citiva ani buni, dar continua sa mestece. Si astia sint foarte multi, dar unii pur si simplu nu se vad facind altceva. Poate de frica, poate din inertie, poate din orgoliu.