EU SINT FRANCOIS SI DE-AIA-S BREAZ!

joi, 4 octombrie, 2007 la 7:00 pm

Iulian Comanescu a publicat ymterviul cu Emil Brumaru. Am simtit in multe pasaje gropile cascate intre lumile din care fac parte poetul si jurnalistul, minuitorul de stari induse si minuitorul de informatii, creatorul si consultantul. Doua lumi care se intilnesc uneori in oameni pe care-i stiu amindoi si care se despart parca fugind una de alta cind vine vorba de speculatii, scormoniri, politica, balast de consum.  

Pe Brumaru nu-l cunosc atit de bine ca pe Villon. Primul imi place pentru „sosul de la silaba” si pentru bogatia, pentru aroma un pic desueta a carnii versului. Si pentru dibacia de a fi foarte poet intr-o literatura foarte „experimentala”. Pe al doilea l-am stors, l-am sugrumat, l-am hartanit, l-am dumicat. Mi-am hranit prin el pornirile pentru vagabondaj si pentru trivial. I-am admirat vulgaritatea princiara si am simtit durerea fizica a pretului platit de el pentru fiecare vers, pentru fiecare gind liber, pentru predispozitia lui la iubiri blestemate. M-am lasat plimbat intre contrastele lui halucinante, intre suav si grotesc, prezente deopotriva in ceea ce a lasat in urma.

Eu cred ca Villon a fost fericit. Doar ca, atunci cind era treaz, uita sa mai fie.

De suliţă, de lance aruncată,
de ghioagă şi de buzdugan strunjit,
de bardă, de săgeată ferecată,
de paloş, de baltag şi de cuţit,
de ţeapă şi de furcă otrăvită,
de iatagan, de cange, de custurăvillon
şi de bandiţi pândind la cotitură
să fie daţi grămadă la pământ,
străpunşi în inimi, sfărtecaţi pe rând,
tăiaţi la beregăţi să-i rupă chinul
şi-n fund de iad să stea cât mai curând
crâşmarii care ne botează vinul!

De arc turcesc, de spadă-ncovoiată
le fie-mpuns burtoiul ghiftuit;
de foc grecesc le ardă chica toată
şi creierii le urle-n nesfârşit;
în ştreang le-atârne hoitul împuţit
şi ciuma bată-i cu vătămătură ;
ba m-aş ruga să fie traşi, cu ură,
în ţepi aprinse, să-i aud zbierând;
beli-i-ar zece gâzi de vii, rânjind
şi în ulei încins să-şi uite chinul;
legaţi de patru cai să văd crăpând
crâşmarii care ne botează vinul!

Plesni-le-ar tunul căpăţâna boată,
lovi-i-ar trăsnetul pe drum, cumplit
şi-apoi o haită de dulăi, turbată
le rupă hălci din trupul hăcuit;
orbească-i fulgerul ca un cuţit,
zăpezi şi grindeni bată-i pe căldură,
uda-i-ar ploile fără măsură
când umblă goi şi-n preajmă n-au veşmânt;
să piară de pumnal făr’ un cuvânt
şi hoitul lor să-l vălurească Rhinul;
de optzeci de ciocane piară-n vânt
crâşmarii care ne botează vinul!

(www.agonia.ro, dar cautati si carti 1.0 daca nu vreti sa va limitati doar la atit)