OAIA TOMNATICA

Oamenii normali maninca miel/oaie/capra/ied/ciine o singura data pe an, de Paste. Unii nu pupa nici macar atunci, din varii repulsii. Altii se dau in vint dupa pastrama si alte derivate mai tot anul. Si asta, desigur, din varii declicuri si automatisme gustativ-cerebrale.

Asa ca, luind in calcul faptul ca aseara vecinii mei probabil ca isi izbeau fruntea de faianta din cauza ispititoarelor mirozne de Inviere ce se revarsau din cuptorul meu, am sa va povestesc de ce ma apuca pe mine dorul de behaitor la vremea asta a anului, la vremea mustului. Despre ce-am creat eu in tava de la cuptor n-as vrea sa va spun mare lucru pentru ca nu vreau sa-mi atrag ura pofticiosilor. Rozmarin, busuioc verde (din ghiveci, tocmai si-a revenit dupa ce l-am bagat in casa), usturoi si vin dulce. Restul e literatura. Despre gust n-am a va spune, ma imbatasem deja cu buchetul de arome, asa ca am lasat hacuirea pentru alte zile.

Dar sa revenim. Toamna lui ’97, adica fix acum zece ani. Aranjam un spectacol cu masca la Dabuleni. Pentru necunoscatori, Dabulenii sint cea mai intinsa comuna din Romania si se gasesc in rarunchii prazulii ai Olteniei. Ca sa ajungi la Dabuleni e musai sa treci prin Alexandria, Buzescu si, negresit, prin Caracal. Daca Alexandria e fraimoasa pentru pregnanta lipsa de far, daca in Buzescu ai ocazia sa vezi cele mai falnice castele tiganesti din Rromania, in Caracal mergi macar de curiozitate, sa vezi daca nu cumva intilnesti prostia pe drum, sa-i ceri un foc.

Dabulenii – in haine de sarbatoare, ca sa-i primeasca pe „artistii” in frunte cu malaiul cel mare. Descalecam, descarcam, montam in sala de spectacole a caminului cultural. De neuitat mirosul specific salilor astora de la sate, in care cred ca si acum mai gasesti urmele programului de sericicultura fortata de prin anii ’80, mirosul de vierme gras si moale, sapind santuri cu margini rotunde in frunzele de dud.

Primarele, parintele, notaru’, directorul scolii si corpul profesoral aferent, participantu’ de la Marea Unire… cam toate notabilitatile asezarii, o claie de copii si parintii din dotare s-au asezat in bancile deschiolate, sa asistela „artistii”. Pestacol, marionetarie, mici accidente, tipetele disonante din microfonul care mina actorii la paiaterii, final apoteotic cu Radetchi si aplauze ritmate, corecte, cum numai la plenare mai auzeai.

Plecam, sefu’? Mergem si noi acasa la copilasi, la femei si la cascioare? Malaiul se grabea, voia acasa. Numai ca autoritatea locala era din nou mai puternica, asa ca ne-a dat un mare SAH! la finalul actului artistic: in spatele cladirii pusesera de un maiestru foc de lemne (brad sa tot fi fost) pe care se odihneau in pe loc repaos transe intregi de oaie creata.

Pocneau lemnele ca flintele la Marasesti, se rumeneau toate cele de ti se inclesta mina pe frina de la microbuz si nici ca mai era rost de plecat la Bucuresti. Astia cu copii acasa au votat primii cu pentru, asa ca ne-am lasat convinsi. Multi dintre ei isi facusera deja calculul simplu: cit maninc aici + cit duc acasa = (se) merita. Si ne asezam sfiosi in jurul mesei pe care suratele lui jiji alcatuiau deja un puzzle ispititor. Un adevarat festin scaldat in tulburel tinar, sortit sa unga si sa tamaduiasca incheieturile pina la a nu le mai putea controla.

Intrucit friptura ca friptura, da’ tulburelu’ a fot acela care a clasat episodul de fata in categoria „memorabile pe viata”. Cind, intr-un final, marele malai a pus capat desfriului gustativ, eram toti pe picioarele noastre. Numai ca la nici un sfert de ora dupa plecare, oaia si tulburelu’ au intrat in razboi atit in stomacul, cit si in creierul meu. Miroseam a fum, a oaie si a vin. Ori asta era suficient sa ma scoata cu capul pe geam la fiecare hurducatura a drumului. Tin minte ca la Alexandria, in shell, una dintre artiste a testat un bi iu peste naturelul in care se infasurase si ea la foc, treaba pe care nervu’ meu olfactiv a receptionat-o ca pe o reala agresiune. Si iar capul pe geam, si iar dom’ di’ecto’, va ‘og f’umos sa mai oprim oda’a ca acum chia’ e u’jent…

A doua zi, la teatru, concluzia malaiului a fost una parinteasca: „Dom’ Copolovici, sa stiti ca bautura e treaba serioasa. Ori va tineti de ea cum trebuie, ori nu va mai apucati.” Asa ca uite de ce, in fiecare an, septembrie – octombrie imi ploua in gura cu pofta de ierbivor cret. De tulburel nici n-am mai vrut sa aud de-atunci, pe malai l-am trecut in urna cu cenusa pe care o mai sterg, din cind in cind, de praf. Cam ca acum.

blogvertisment____________________________________________________

Doar strugurii trebuie calcati in picioare. Pentru alte „sucuri”, incearca un storcator. Acest link este sponsorizat de Marketonline.ro intr-o campanie experimentala de blogvertising. ____________________________________________________blogvertisment