Posturi cu tagurile: "teatrul masca"

Dl. Malaimare anunta zilele-astea Festivalul Masca pe niste bannere care nu contin nici macar perioada in care se intimpla chestia asta. Despre „unde”, „cu cine” sau „sub ce forma” e deja obraznicie sa pretind informatii de pe o biata bucata de poliplan. Pe de alta parte, fratello imi da sms de la Barcelona (a prins „La Merce”, norocosul!) si-mi zice sa caut Close Act sau Pi Leau pe Internet. Ceea ce am facut si va arat si voua. Dom’ Director! Dom’ parlamentar! Dom’ peceristo-pesedisto-liberal! Cum o mai duce, dom’le, teatrul experimental (familial) de strada din Romania? Tot greu cu teatrul bugetar si cu proiectele pe fundatia de-acasa?

Oamenii normali maninca miel/oaie/capra/ied/ciine o singura data pe an, de Paste. Unii nu pupa nici macar atunci, din varii repulsii. Altii se dau in vint dupa pastrama si alte derivate mai tot anul. Si asta, desigur, din varii declicuri si automatisme gustativ-cerebrale.

Asa ca, luind in calcul faptul ca aseara vecinii mei probabil ca isi izbeau fruntea de faianta din cauza ispititoarelor mirozne de Inviere ce se revarsau din cuptorul meu, am sa va povestesc de ce ma apuca pe mine dorul de behaitor la vremea asta a anului, la vremea mustului. Despre ce-am creat eu in tava de la cuptor n-as vrea sa va spun mare lucru pentru ca nu vreau sa-mi atrag ura pofticiosilor. Rozmarin, busuioc verde (din ghiveci, tocmai si-a revenit dupa ce l-am bagat in casa), usturoi si vin dulce. Restul e literatura. Despre gust n-am a va spune, ma imbatasem deja cu buchetul de arome, asa ca am lasat hacuirea pentru alte zile.

Dar sa revenim. Toamna lui ’97, adica fix acum zece ani. Aranjam un spectacol cu masca la Dabuleni. Pentru necunoscatori, Dabulenii sint cea mai intinsa comuna din Romania si se gasesc in rarunchii prazulii ai Olteniei. Ca sa ajungi la Dabuleni e musai sa treci prin Alexandria, Buzescu si, negresit, prin Caracal. Daca Alexandria e fraimoasa pentru pregnanta lipsa de far, daca in Buzescu ai ocazia sa vezi

Azi m-am gindit la Masca. La „teatrul” Masca. Nu stiu de ce. Poate pentru ca trec zilnic de doua ori pe linga cladirea lor din Bucurestii Noi. Poate pentru ca inca imi staruie in minte intilnirea cu Dinculescu de acum mai bine de o saptamina. Brava aceeasi liniste mucalita care mi-a placut la el in prima faza, cind abia venisem la treaba asta pe care Malaimare o numeste emfatic „teatru”. T e a t r u d e g e s t, m i m i c a s ie x p r e s i e c o r p o r a l a… Chiar si-acum, la aproape zece ani distanta, imi vine sa vomit.

A, gata… Stiu. M-am gindit la Masca pentru ca am vazut un ad rapciugos intr-o revista de timp liber. Cu interminabilul, iremediabilul, incredibilul „Clovnii”. Teatru cu suturi in cur si palme dupa ceafa. „Teatru mut”, cu lavaliere si un fel de MC ascuns dupa un panou, care birjareste verbal amaritii din manej. Cu poante hiperclasice, de bilci se secol pai’spe.

Care omul simplu, care educarea prin joc si arta de tip primar, care bucuria intilnirii omului simplu cu o forma de arta pe intelesul lui, care de la Marcel Marceaux (LOOOOOL!!!), care cica mii de spectacole cu un succes imens. O barbarie peste care Seful a asternut mai mereu cuvertura cam paduchioasa a umanitarismului, asta cu filfiit cabotin de gene si merite prizarite urlate la megafoane. Salarii bugetare pentru echipa si, totusi, multe proiecte vindute companiilor private, organizatorilor de evenimente sau primariilor de prin tara…
Eram secretar literar. Ba nu,