CU…MASCA LA ARAT

sâmbătă, 5 mai, 2007 la 5:18 pm

CLOWN

Azi m-am gindit la Masca. La „teatrul” Masca. Nu stiu de ce. Poate pentru ca trec zilnic de doua ori pe linga cladirea lor din Bucurestii Noi. Poate pentru ca inca imi staruie in minte intilnirea cu Dinculescu de acum mai bine de o saptamina. Brava aceeasi liniste mucalita care mi-a placut la el in prima faza, cind abia venisem la treaba asta pe care Malaimare o numeste emfatic „teatru”. T e a t r u d e g e s t, m i m i c a s ie x p r e s i e c o r p o r a l a… Chiar si-acum, la aproape zece ani distanta, imi vine sa vomit.

A, gata… Stiu. M-am gindit la Masca pentru ca am vazut un ad rapciugos intr-o revista de timp liber. Cu interminabilul, iremediabilul, incredibilul „Clovnii”. Teatru cu suturi in cur si palme dupa ceafa. „Teatru mut”, cu lavaliere si un fel de MC ascuns dupa un panou, care birjareste verbal amaritii din manej. Cu poante hiperclasice, de bilci se secol pai’spe.

Care omul simplu, care educarea prin joc si arta de tip primar, care bucuria intilnirii omului simplu cu o forma de arta pe intelesul lui, care de la Marcel Marceaux (LOOOOOL!!!), care cica mii de spectacole cu un succes imens. O barbarie peste care Seful a asternut mai mereu cuvertura cam paduchioasa a umanitarismului, asta cu filfiit cabotin de gene si merite prizarite urlate la megafoane. Salarii bugetare pentru echipa si, totusi, multe proiecte vindute companiilor private, organizatorilor de evenimente sau primariilor de prin tara…
Eram secretar literar. Ba nu, eram responsabil de relatii publice. Ba nu, eram organizator de „turneu”, plecam in teren cu o zi sau doua inainte, ca sa aranjez cazarea, masa, ca sa aflu cum e locatia. Ba nu, eram incarcator-descarcator de camion cu recuzita. Ba nu, negociam onorarii prin telefon cu diversi platitori de spectacole. Pe datele de contract ale teatrului bugetar Masca. Ba nu, pe datele fundatiei private Masca. Ba nu, pe ale teatrului…Offf…m-am incurcat, nu mai stiu…Ba nuuuuuu….. Dupa spectacol vindeam nasuri rosii de clown (prinse cu zgirci) si urechi negre de carton, de pus pe cap. Aveam gestiune, semnam pentru ele, dadeam bon fiscal, deduceam taxele si faceam referat pentru plata impozitelor… HAHAHAAAAAAAAA!!! Uneori ma ajuta si Ganciu, mai ales dupa ce s-a prins ca era o activitate interesanta, educativa, care-ti schimba lesne viziunea asupra unor notiuni ca „diurna” sau „circiuma”.

Faceam vreo trei sute de lei. Dar ce conta? Eram cu „artistii”. Tristii… Multi dintre ei chiar increzatori in menirea lor „altfel” decit a actorilor din teatrul cu vorbe. Unii – doar ingropati in certitudinea ca „Malaiu’ are grija de noi.” Altii – ratati pur si simplu, lipsiti de talent sau chiar de studii de specialitate. Veneau, plecau, reveneau… Simple stative pentru papusi oribile, care in timp le-au rablagit genunchii, umerii si coloana vertebrala. Si la propriu, si la figurat.