Oamenii normali maninca miel/oaie/capra/ied/ciine o singura data pe an, de Paste. Unii nu pupa nici macar atunci, din varii repulsii. Altii se dau in vint dupa pastrama si alte derivate mai tot anul. Si asta, desigur, din varii declicuri si automatisme gustativ-cerebrale.
Asa ca, luind in calcul faptul ca aseara vecinii mei probabil ca isi izbeau fruntea de faianta din cauza ispititoarelor mirozne de Inviere ce se revarsau din cuptorul meu, am sa va povestesc de ce ma apuca pe mine dorul de behaitor la vremea asta a anului, la vremea mustului. Despre ce-am creat eu in tava de la cuptor n-as vrea sa va spun mare lucru pentru ca nu vreau sa-mi atrag ura pofticiosilor. Rozmarin, busuioc verde (din ghiveci, tocmai si-a revenit dupa ce l-am bagat in casa), usturoi si vin dulce. Restul e literatura. Despre gust n-am a va spune, ma imbatasem deja cu buchetul de arome, asa ca am lasat hacuirea pentru alte zile.
Dar sa revenim. Toamna lui ’97, adica fix acum zece ani. Aranjam un spectacol cu masca la Dabuleni. Pentru necunoscatori, Dabulenii sint cea mai intinsa comuna din Romania si se gasesc in rarunchii prazulii ai Olteniei. Ca sa ajungi la Dabuleni e musai sa treci prin Alexandria, Buzescu si, negresit, prin Caracal. Daca Alexandria e fraimoasa pentru pregnanta lipsa de far, daca in Buzescu ai ocazia sa vezi
Cele mai voi