Posturi cu tagurile: "sex"

Oare, sex masculin purtând în pantaloni, dacă ne apucăm de fumat în jurul vârstei de 14-15 ani şi ne ţinem de capătul ţigării uneori până după 35-40 de ani, când ienupăru’ caprei negre avem vreme să ne trăim cu adevărat şi la maximum floarea potenţei sexuale?

Suntem vreo douăzeci. Amestecaţi, dar toţi cu interese convergente, adunaţi în acelaşi loc de o misiune comună: inspiraţie şi ajutor concret şi customizat pentru un grup de prieteni mai tineri, care au ales să aibă preocupări, idealuri, proiecte şi scări de valori. Şi apare el: parfumierul. Unicul din România, dar plecat în străinătate. Cu treburi dichisite la Paris, prin societăţi înalte şi foarte „nişate”. Cu o alură de Marilyn Manson cuminţel şi cochet. Acaparează discuţia fără voinţa lui, întreaga adunare intrând în jocul halucinant al „spune-mi ce parfum preferi ca să-ţi spun ce conţine şi ceva despre personalitatea ta”. Individul e fascinant prin uşurinţa cu care jonglează cu ingrediente, tipologii umane, imagini generate sinestezic şi aşa mai departe.

Şi avem Îndrăzneaţa, Rebela, Resemnata, Candida, Clasica, Controversatul, Nehotărâtele, Preţioasa, Jucăuşul şi aşa mai departe. Îmi vine rândul. Abia aştept să deschid gura, tocmai am descoperit a treia apă de parfum pe care o consider cu adevărat potrivită şi memorabilă pentru pielea mea, abia aştept să aflu ce e-n sticla de origine. Dar amintesc şi despre celelalte două pe care le-am descoperit cu mai mulţi ani în urmă şi pentru care am o slăbiciune: Eau D’Issey (Issey Miyake) şi Le Male (Jean Paul Gaultier).

„Puteam să jur de când am venit între voi că tu vei aminti de Le Male!”, îmi spune parfumierul, cu zâmbet larg şi privire strălucitoare. „Ceva din atitudinea ta m-a făcut să mă gândesc la acea aromă şi ştiam sigur că-ţi place.” Zâmbesc. Ştim amândoi foarte bine că Le Malle conţine acea notă „bivalentă”, de uşoară incertitudine sexuală, o urmă de semn de întrebare pe care, în condiţii de maxim discernământ asupra propriilor preferinţe, un bărbat n-o poate lăsa la vedere decât ca pe un statement de natură socială. Parfumierul vrea să ştie, dar educaţia şi bucuria flirtului fin nu-i permit să încalce regulile unui eventual joc al seducţiei intelectuale.

Şi intervin la fel de zâmbitor, dar hotărât să nu las nicio boare de îndoială: „Am descoperit Le Male la douăzeci şi patru de ani, lucrând pe un vas de croazieră. Trebuie să ştiţi că industria croazierelor este un mediu foarte gay-friendly, iar eu făceam parte din cea mai intolerantă microcomunitate existentă la bord – românii. Eu ajunsesem acolo dintr-o eroare personală, iar conaţionalii mei au mirosit din start nesincronizările de natură socială, educativă şi chiar intelectuală dintre mine şi ei. Eram cam ciudat cu accentul meu englezesc lispit de tradiţionala influenţă rusească, cu studiile mele, cu ocupaţiile mele anterioare sosirii la bord…

Stăteam mai mult cu străinii, povesteam, ne salutam, decopeream indivizi şi tipologii noi. Asta n-a fost deloc pe placul colegilor mei români, pentru care era inadmisibil să stai de vorbă cu un homosexual, cu un travestit, cu un asiatic sau cu un negru altfel decât în scârbă şi forţat de împrejurări. Pentru mine, Le Male a fost atunci declaraţia şi manifestul toleranţei şi amiciţiei mele pentru tot ceea ce era diferit şi demn de curiozitatea mea, dar de neconceput şi demn de înjurăturile şi dispreţul conaţionalilor mei.”

Parfumierul zâmbeşte. A aflat ce voia să ştie şi în zilele următoare se va bucura de feedback şi de discuţii interesante cu un individ care, lucrând tot cu aromele şi multe dintre ingredientele comune şi industriei de frumuseţe, se va bucura să împărtăşească gânduri şi principii, noutăţi sau experimente. Dar atât.

Însă în partea cealaltă a sălii o doamnă tresare. Îşi arcuieşte sprâncenele a concentrare. Derulează ceea ce spusesem deja ca şi cum ar vrea să se asigure că a auzit corect, ezită o secundă, apoi îşi întreabă şoptit vecina de sofa: „Auzi? Deci Viorel e pe invers?”.

Dacă o astfel de confuzie poate veni din partea unui specialist în domeniul resurselor umane, care participă la capitole importante ale reorganizării metodelor de învăţare şi interacţionează cu noile valuri de indivizi din ce în ce mai dezinhibaţi care vor ocupa noi şi noi poziţii în organigramele viitorului, nu pot decât să cred că la nivelul populaţiei majoritare, mult mai puţin expusă la „alternativ” sau „altfel”, mai e ceva drum de parcurs… Hai să zicem că nu mai suntem chiar la nivelul începutului anilor 2000, dar încă nu sunt convins că două fete sau doi băieţi care s-ar plimba de mână pe Magheru nu şi-ar lua cel puţin o înjurătură sau un blestem.

1. Fasole şi orez. Împreună. În fiecare zi. Cea mai populară garnitură pentru toată populaţia Braziliei. Există (mulţi) brazilieni de toate vârstele care nu au trăit o singură zi din viaţa lor fără fasole şi orez, de obicei pe aceeaşi farfurie, lângă carne, salată, peşte, legume, fructe etc.

2. Capoeira, atât de celebrul stil de luptă devenit non-contact, doar o combinaţie de dans şi gimnastică mai mult decât spectaculoasă şi dinamică, este originar din Angola, locul de unde au fost aduşi majoritatea sclavilor cu care ştabii portughezi, proprietari din senin pe bucăţi enorme de teren mustind de bogăţie şi fertilitate, şi-au populat fermele. Capoeira se întâmplă pe muzică live specifică respectivelor demonstraţii, cu instrumente tradiţionale dintre care nu lipseşte „berimbao”, un instrument ce seamănă cu un arc cu o cutie de rezonanţă făcută din nucă de cocos uscată.  În timpul reprezentaţiilor există un fir epic povestit de maestru.

3. Dimensiunea actuală a pădurii tropicale atlantice, vegetaţia seculară de pe malul brazilian al Oceanului Atlantic, se cifrează astăzi la fix cinci procente (5%) din câtă era ea acum câteva sute de ani. Exploatarea a început masiv imediat după ce Brazilia a devenit teritoriu portughez, în 1494. A continuat şi după câştigarea independenţei şi ar mai continua masiv şi astăzi dacă ar mai avea de unde. Fărâma asta de 5% este cam toată în statul Bahia şi sperăm să mai fie o vreme.

4. Cel mai frumos Carnaval brazilian nu se întâmplă la Rio de Janeiro. Mai ales dacă nu te cheamă Radu Mazăre şi ideea ta despre Carnaval nu se reduce doar la dansatoare sumar îmbrăcate, călare pe care alegorice. Nici la Salvador nu e chiar cel mai frumos Carnaval, chiar dacă aici accentul pronunţat sexual de la Rio e înlocuit de concerte ale celor mai îndrăgiţi muzicieni „populari” din toată ţara. Olinda este numele oraşului situat pe coasta de Nord, puţin mai sus de Recife, în care se organizează anual un Carnaval încântător. În Olinda au reuşit să păstreze tradiţiile carnavalurilor portugheze, combinate cu influenţele africane atât de surprinzătoare şi memorabile. Olinda este, la rândul lui, un oraş colonial foarte bine conservat şi îngrijit.

5. Din cauza foarte pronunţatului catolicism practicat cu râvnă pe tot cuprinsul ţării, avortul este interzis prin lege în Brazilia. Coroborat cu o proastă politică a contracepţiei, girată de un sistem medical aproape la fel de disfuncţional ca în România, şi cu un apetit timpuriu şi şturlubatic al focoşilor brazilieni, fetele încep să devină mame în multe cazuri şi de pe la treisprezece anişori. Şi asta nu neapărat din întâmplare, ci cu băieţi pe care ele chiar îi iubesc :)

Nu m-a învăţat nimeni să mă spăl, în schimb m-am deprins destul de repede cu diverse strategii şi modalităţi prin care mi-am educat o scârbă profundă pentru propriul corp încă de mic. Mi-a intrat foarte devreme în conştiinţă faptul că eram prin definiţie „un împuţit cu chiloţii veşnic murdari” şi aproape că nutream o mândrie tembelă de brand personal faţă de obiceiul de a-mi pune pe haine „tot meniul de la o masă, poţi să descoperi tot ce ai mâncat într-o zi doar după petele de pe tricou”. Pentru că eram „obez”, maştera mă dezbrăca uneri la pielea goală, în unele situaţii rupându-mi hainele cu sălbăticie şi, cu înjurături grele, tras de păr, palme şi ciupituri furibunde cu unghiile, mă mâna în faţa oglinzii mari, din hol, spre mai buna conştientizare a situaţiei alarmante în care mă găseam din punct de vedere fizic.

Zilele de spălat rufe erau şi ele un coşmar. Chiloţii şi şosetele mele erau vânate în coşul cu haine murdare, scoase tacticos şi analizate vizual şi olfactiv la lumină. De cele mai multe ori, operaţiunea continua cu un scandal. Eram înghesuit în vreun colţ în care încercam să scap de furiile „educatorului”, lovit şi zgâriat cu unghiile, apoi forţat să-mi miros lenjeria lipită furibund pe faţă, uneori înghesuită în gură. La cinci-şase ani eram o canalie dizgraţioasă, nespălată, grasă şi urât mirositoare, care nu fusese niciodată metodic instruită cum să se şteargă la fund cu hârtie igienică şi care făcea baie o singură dată pe săptămână, sâmbăta sau duminica, dacă era apă caldă.

Cred că prima referire pozitivă la adresa existenţei mele fizice a apărut într-o scrisoare de amor de prin clasa a opta sau a noua. Mihaela, corista de la Bucureşti, se mistuia de dor la distanţă şi, printre alte înfocate şi sincere fraze admiative, ţin minte că a strecurat cu ecouri aproape erotice „…mi-e dor de tot ce însemni, mi-e dor de mirosul tău…”. Am aflat asta cu ocazia „lecturii publice” de la aparamentul 5, căci scrisorile pe care le primeam erau deschise febril de educatorul meu vigilent, verificate şi batjocorite gros înainte să-mi fie remise. „I-auzi, dragă…Îi e dor de mirosul tău… Probabil că-i e dor de mirosul tău de picioare nespălate hehehehehehehe!”. Uneori scrisorile nici nu mai ajungeam la mine, căci „asemenea căcaturi” trebuiau rupte şi aruncate la gunoi. Mihaela a făcut o treabă bună, însă, căci din acel moment am fost convins că de fapt nu miros urât şi am avut grijă mereu de treaba asta.

La sfârşitul liceului, o altă fată mi-a spus „ador pieptul tău, îmi place foarte mult să-l privesc, să-mi aşez capul pe el, are ceva foarte erotic şi foarte protectiv în acelaşi timp”. Am privit-o cu neîncredere, aşa cum am primit toată viaţa orice fel de compliment, orice fel de laudă sau declaraţie admirativă. Pieptul meu? Am avut mereu „ţâţe”. O vreme am fost convis că le am pentru că „preotul Limberea a considerat că eşti prea mare la botez (am fost botezat în biserică la cinci ani) şi nu te-a mai trecut prin altar, aşa cum trebuie făcut cu băieţii. De-aia te dezvolţi cu trăsături de fetiţă, cu ţâţe, şolduri, cu mărul lui Adam foarte mic.” Apoi, cu unghii înfipte adânc, înjurături şi batjocură, am fost convins că ele reprezintă stigmatul obezităţii atât de frecvent reconfirmat în copilărie, împlinit cu adevărat abia mai târziu, la maturitatea mâncăului compulsiv. Cu toate astea, referirea Ioanei m-a făcut să-mi privesc „nurii” cu mai puţină scârbă, să-mi admir uneori umerii în oglindă şi să mă bucur că, măcar pentru o femeie, pieptul meu nu e motiv de băşcălie şi scârbă manifestată.

Mi-am descoperit şi explorat sexualitatea foarte devreme, în ciuda dezgustului pentru propriul corp. Aveam un frate mai mare, puteam face comparaţii şi am fost familiarizat de timpuriu cu noţiuni despre sex, dimensiuni, tehnici, apucături. Poveştile despre „curve”, fie că era vorba despre mama mea, vecine, cunoştinţe sau colege ale fraţilor mei, mi-au pigmentat imaginaţia şi mi-au construit un adevărat univers erotic plin de fantezii şi porniri curioase. Am devenit repede complexat de corpul meu şi eram convins că sunt foarte prost dotat cu mult înainte de primele experienţe sexuale. La asta a contribuit şi operaţia târzie de fimoză (circumcizia neglijată în primii ani ai copilăriei) şi urmările ei din perioada de vindecare, în timpul căreia fiecare schimbare de pansamente era o nouă ocazie de batjocură, ridiculizare şi dezgust manifest faţă de „dotări” şi situaţia lor temporară.

Am alergat cu înflăcărare după sex. Am alergat atât de tare după el, încât cu greu am reuşit să induc o primă experienţă reală, pe la cincisprezece ani. Desigur, o vârstă indecentă pentru mulţi, dar apăsător de întârziată pentru imaginaţia mea înfloritoare în această direcţie încă de pe la şapte-opt ani. Numărul kilogramelor peste limitele recomandate a avut mereu nevoie de reconfirmări ale performanţelor mele sexuale, calitativ şi cantitativ. Dispreţul faţă de propriul corp mă făcea să trec repede peste preludii şi ţin minte că, până prin anul întâi de facultate, ezitam să-mi scot şosetele din picioare înainte să trec la fapte. Mi se păreau oribile, dizgraţioase, le-aş fi tăiat dacă aş fi putut. Şi tot unei femei din viaţa mea trebuie să-i mulţumesc pentru avertismentul înciudat-amuzat „…ori îţi scoţi şosetele, ori mă îmbrac şi plec”.

Am priceput târziu că dizgraţia faţă de propriul meu corp a stat multă vreme la baza disfuncţionalităţilor mele fizice şi a dezinteresului faţă de obiceiurile mele alimentare. Mai apoi, performanţele sexuale mi-au întărit convingerea că, indiferent de greutate, „ceea ce e important” funcţionează şi fără diete sau sport, cu toate că simţeam mai mereu nevoia să verific dacă „a fost bine”. Am dezvoltat o obsesie pentru şosete negre, din minimum 95% bumbac, pentru încălţări cu branţ de piele naturală, pentru chiloţi negri şi deodorant antiperspirant roll-on. Abia în momentul în care am început să slăbesc conştient, când am revenit la sport şi când m-am refugiat în diverse munci solicitante ca să-mi acopăr angoasele, am intrat într-o relaţie autentică pozitivă cu carcasa mea vremelnică.

A mă privi zilnic întreg în oglindă n-a mai reprezentat ocazia de a-mi desconsidera şi critica formele, ci aceea de a-mi confirma îmbunătăţiri, de a aprecia modificările pozitive. Îmi privesc cu admiraţie degetele de la picioare dimineaţa, când mă dau jos din pat, gândindu-mă cu drag la un jucăuş „ai lăbuţe de hobbit”. Îmi cultiv şi redescopăr fiecare fibră musculară mai proeminentă, eliberată din straturi adipoase, concavităţi şi tonifieri ajutate de un stil de viaţă cât de cât precaut şi activ. Îmi conştientizez toate reacţiile şi modificările pe care corpul meu mi le semnalează şi înaintez pe zi ce trece într-o relaţie din ce în ce mai naturală cu el. Îi dau lucruri bune şi rele, îl hrănesc cu măsură şi îmi asum situaţiile în care îi dau prea mult. Nu-l tratez ca pe un sanctuar, însă cred că-mi bat mai puţin joc de el. Nu-l idolatrizez, dar ştiu că e o operă perfectibilă, un proiect perpetuu care nu mi se mai pare un calvar sau o povară. Toate astea sunt urmări fireşti ale împăcării din ce în ce mai profunde cu mine însumi, cu acceptarea în egală măsură a luminii şi întunericului din care sunt făcut şi cu un discernământ ceva mai clar asupra ceea ce îmi dau voie sau îmi interzic.

Pentru că Cetin are mici nelămuriri întemeiate în legătură cu miturile despre femeile braziliene, chiar dacă n-oi fi eu expert în localnice, hai să dau o mână de ajutor.

Despre pilozităţi. Ştim sigur că „epilarea braziliană” s-a cam inventat aici. Adică inghinal ca-n palmă şi anal ca-n gaura cheii. Sub treizeci de ani nu prea vezi tuleie pe la subţioară. Fetele cam merg pe la salon săptămânal pentru procedee complete. Braziliencele, în majoritate, gustă din plăcerile carnale de timpuriu, probabil că media de vârstă pentru începerea vieţii sexuale pendulează undeva între 13 şi 16 ani. Asta pentu că se dezvoltă fizic foarte devreme şi soarele arde tare. Ceea ce nu e neapărat un lucru bun, căci până de curând mă întrebam de ce văd atâţia copii frumoşi cu mame atât de urâte. Sexul timpuriu şi cachaca în exces urâţesc şi consumă repede. Şi mi-e teamă de generalizări, ştiu o fată de 22 de ani care are trei copiii şi care arată de înţepeneşti, probabl că va fi atrăgătoare şi dincolo de 30, dar cu siguranţă e un caz rar. Pe de altă parte, înclin să dau dreptate mitului privind preferinţele masculilor brazilieni pentru păr pubian şi „naturel” în general. În segmentul „hardcore”, dincolo de zonele comerciale şi turistice, la ţară cu precădere, obiceiul cu inghinalul nu se bucură de prea mare succes.

Un lucru e cert: braziliencele fac măcar două-trei duşuri pe zi. Plus băile în ocean, dacă-l au. Am îmbrăţişat brazilience în toate momentele zilei: dimineaţa, după jogging, la distracţie cu dans, după o tură de muncă în bucătărie sau în căldură etc. N-am simţit niciodată nici măcar cel mai fin iz suspect.

Dinspre partea cu sexul anal, mi-e teamă că o să-i dezamăgesc pe fantezişti. Treaba asta e atât de personală şi subiectivă, încât înclin să cred nu e un sport practicat mai abitir decât prin alte părţi. Brazilienii sunt un popor foarte amestecat ca origini. Europoizii au rădăcini portugheze, italieneşti, spaniole sau franţuzeşti. În ordinea asta ca procentaj al populaţiei. Negroizii sunt în majoritate cu bunici şi străbunici africani. Oricât aş lăsa să vorbească aptitudinile fizice superioare ale celor cu pielea închisă la culoare, mi-e greu să extapolez asta automat şi la performanţele musculare şi de apetit ale anusului. Dacă mai pun la socoteală şi că brazilienii posesori de penis nu sunt chiar cei mai fini cunoscători ai tehnicilor cavalereşti amoroase, e posibil ca multe răspunsuri ale superbelor brazilience să fie identice cu ale minunatelor românce: „Am încercat de curiozitate, dar nu mi-a plăcut. M-a durut.” Apăi să nu-i blastămi că ne strică ploile, mama lor de brute?

Dspre „femei uşoare”… Ce ştiu eu din cercetările efectuate până în prezent? Că localnicele din zonele turistice sunt atât de plictisite de clişeul ăsta, încât nici măcar nu se mai sinchisesc să privească lateral. Dacă au ele chef, ies la pescuit ştiind că vor avea parte de o captură indiferent de situaţie. Că localnicele din zonele neturistice sunt atât de hămesite după prospături încât le este imposibil să refuze tot ce arată cât de cât a bărbat care nu pare localnic. O categorie distinctă pare cea a albelor celibatare din zona Sao Paolo, care cam dau kilometrajul peste cap dacă scapă în concediu la ocean. În rest, „abundenţa de sex” poate fi susţinută de două teorii destul de credibile: 1. clima şi educaţia sănătoasă le permit fetelor să se simtă libere şi să-şi urmeze instinctele mai mult decât în alte culturi; 2. orice societate care conţine un număr mare de familii sărace încurajează automat sexul pe bani, aspect de care Brazilia cu siguranţă că nu duce lipsă.

Băieţi, în orice femeie potrivită există o braziliancă nedescoperită. E misiunea voastră să o găsiţi şi să vă bucuraţi de asta ;)

În sfîrşit, unii au curajul să ia taurul de coarne şi să-şi mărturisească dorinţele şi planurile pe termen lung!

[youtube:http://www.youtube.com/watch?v=_tw7Gd9j7l4]

Episodul doi. Aproape generator de revelaţii pentru interlocutor. Sau „cum poate o glumiţă banală, de Internet, să-ţi spună lucruri nebănuite despre unii oameni. Finalul merită atenţie. :) Acum serios, eu încă aştept un răspuns spontan gen „noi doi n-am făcut sex? poate tu…”.

John Doe: helllo!!!!!!!!!!!
John Doe: ce faci, draghe?
S: saluti. la multi ani, draghe
S: uite prin curtea scolii
John Doe: la multi ani
John Doe: băi, trebuie neapărat să te întreb ceva
S: ziceti
John Doe: cît am fost noi doi colegi
John Doe: şi cît am lucrat împreună
S: prea putin …
John Doe: corect
John Doe: dar oare atît de puţin încît să nu reuşim să facem sex?
S: (ROFL)
John Doe: what?
John Doe: eu nu rîd
John Doe: e o întrebare serioasă
S: bai esti ok, ce-ti veni?

Prima este naturală, ticluită de un banal colţ de balcon. Pe a doua am aju(s)tat-o eu puţin. Ieri după-amiază, pe Banu Andronache.

Probabil că ştiţi demenţa asta. A pornit acum cîteva zile, au scris despre ea mai mulţi bloggeri, a apărut şi pe Twitter etc. Am o mulţime de persoane respectabile în lista de messenger, în zilele următoare le voi supune la acest mic şoc. Pe unele, întrucît altora am vaga bănuială ca întrebarea mea nu li se va părea cu totul nefondată. Astăzi, prima încercare, încheiată foarte abrupt în ambele cazuri. E vorba despre o „ea”, apoi despre un „el”

EA

John Doe: hello!
John Doe: eşti?
A: da
A: buna
John Doe: bună
John Doe: auzi
A: da
John Doe: trebuie neapărat să-ţi pun o întrebare care mă macină
A: zi
John Doe: de ce crezi că noi doi n-am făcut sex pînă acum?
A: ce pu*a mea te-a apucat mah nene?
John Doe: stai, mă
John Doe: nu te enerva
John Doe: era o întrebare
A has signed out. (1/29/2009 6:00 PM)

EL

Subiecte multe pe ziua de azi, intretaiate, incalecate, impletite ca un covrig prost si nesarat. Zapping exagerat si indigest. Niste tigani se iau la pietre si alice din ratiuni pur financiare. Suficient pentru unii sa faca din asta o tevatura nationala, otvizind penibil in mijlocul strazii un subiect care nu prea intereseaza pe nimeni din punct de vedere informativ. Pentru a suta mia oara, trebuie sa existe cineva care sa stoarca un banal cos cu unghiile muradre, straduindu-se sa-l transforme intr-un ditai furunculul. Momente simpatice cind interlocutorii se pun pe mistouri (tiganesti) cu moderatorii si devin mult mai simpatici decit acestia.

O demisie frivola, pe teme de nepotism, ocazie cu care am aflat bucuros ca nu sint singurul cu astfel de pareri despre Melena Basescu. O demisie care nu va trage nici macar un semnal de alarma pentru nimeni data fiind natura smircurilor in care se balacesc de atita vreme onoarea sau verticalitatea oamenilor din tara asta. Papusica extrafardata se indreapta pe tocuri cui catre un frumos si meritat fotoliu de deputat in care va avea suficient timp sa-si pudreze tenul gras si greu incercat de cratere si alte semne specifice tinerilor furiosi.