Posturi cu tagurile: "marketing, comunicare, PR, publicitate"

Vazusem de mai multa vreme vreo trei mesaje pe care Hornbach si-a construit comunicarea aferenta lansarii noului punct de lucru, din Militari, dar de fiecare data cind voiam sa ma apuc de luat in furci, uitam cite unul. De data asta le am pe toate trei, doua din outdoor si unul din cutia postala.

Primul si cel mai prezent.

Avem, asadar, barbat gol cu bormasina si un tag-line care cel putin pe mine ma duce cu gindul la prostii. „Vointa de fier, Singura unealta pe care nu o poti cumpara de la noi.”. PERFECT! Atunci ma grabesc ata la Hornbach ca sa-mi iau: un kil de talent de mester faurar, trei sute de grame de creier genial, sase perechi de ochi de arhitect, citeva sute de grame de bun simt pentru decoratiuni interioare, un dispozitiv de baut bere direct in git, handsfree. Si un prelungitor de penis, ca sigur gasesc la unelte si scule. Fotomodelu’ vad ca si-a tras shpiral cu cap vidia, uite ce crincen evolueaza la dat gauri…

Sa facem OOH, sa construim awareness. Cum? Nu conteaza. Nici macar atunci cind produsul si brandul inseamna procesare de imagine si religiozitate pentru culori, contraste, claritate. Cit respect fata de marca poti sa mai ceri necunoscatorului, adica exact acelui potential consumator caruia i te adresezi in campanii outdoor, cind panourile tale arata in asemenea hal?

Motto:

„Nu vreau nici o razbunare / Dar va-ntreb pe fiecare / Cum e sa privesti la luna / Prin fereastra din celula?
Sa privesti cerul cu stele / Prin fereastra cu zabrele / Sa vezi un petec de cer / Numai prin gratii de fier…”

Cred ca este una dintre putinele campanii care au reusit sa imi provoace numai repulsie fata de o marca noua, despre care nu stiu nimic. O campanie care imi interzice sa aflu mai multe, care nu ma va lasa niciodata sa intru intr-un punct de lucru al unor foarte enervanti producatori de timplarie din aluminiu (?) care fac ferestre foarte durabile. O campanie care face din singurul avantaj comunicat (rezistenta) motivul (ne)suferintei ce sta la baza repulsiei. De cind sint rezistenta si durabilitatea sinonime cu repetitia enervanta a patefonului stricat? De cind incremenirea repetitiva este menita sa exprime o calitate vandabila si definitorie?

Ce-ar trebui sa ma intereseze si sa-mi placa mai mult? Ca Petrom imi scoate ochii cu calitatea lui de mare contribuabil la bugetul de stat, intr-un testimonial trucat, sau ca Rompetrol incearca sa-si schimbe imaginea de mamut nascut in comunism, primenindu-si „cadrele” cu din ce in ce mai multi tineri? Ar trebui sa ma inchin la Petrom pentru ca isi plateste impozitele sugerind ca altii n-o fac sau ar trebui sa admir cheful de distractie si experiment de pe fetele angajatilor-actori ce imbraca armonios o idee foarte simpla ce reuseste sa-mi transmita chiar si mie cit de cool e sa fii tinar specialist la Rompetrol? Sa ma las trisat de un copy scris „ca la stiri”, care incearca sa ma pacaleasca si sa ma umple de uimire in ceea ce priveste cunostintele unor soferache despre privatizare si dimensiunile bugetului pentru invatamint? Sau sa nu ma mai plictisesc privind un spot sincer si foarte muzical din toate punctele de vedere?

Alo? Banc Post? Buna ziua! Sint un potential client al dumneavoastra si as dori sa vorbesc cu cineva de la departamentul Marketing. In ce problema? Pai sint un pic derutat din cauza faptului ca, in ciuda rebrandarii pe care ati efectuat-o acum vreo citiva ani buni, cu ocazia preluarii bancii de catre niste greci, in Giulesti inca mai exista un fel de pancarta gigantica si foarte vizibila de pe Podul Grand, cu identitatea pe care bancii pe car eo stiu eu de la inceputul anilor ’90. A, pai da, aia a fost moca si am zis ca decit sa mai cheltuim cu una noua, o lasam acolo pina s-o gindi cineva s-o dea jos. Bine, va multumesc si va urez mult succes in continuare. La revedere.

Si inca un semn ca publicitatea pe internet n-are mama, n-are tata, da’ e avida de cultura. Pai sa fi stiut el, bietul Creanga, in ce vecinatate avea sa vietuiasca mult dupa ce se va fi fost savirsit de prin lumea cea masurabila, sa-i fi trecut macar prin virful mintii ca scrierile ii vor fi scoase la mezat la doar citeva etaje mai jos de cutia cu papusoi vibranti, ar fi lasat boalilor si povestile, si povestirile, si amintirile si s-ar fi concentrat mai abitir pe creatiile intru pornaciune.

Stiti calapodul spoturilor de Pasti si de Craciun, ocazii cu care te trezesti felicitat si gidilat la nimb de mai toti advertofagii din Romania, nu? Ajungi sa primesti urari si de la fabrici de cuie sau ateliere producatoare de branturi de pisla de care nu ai auzit niciodata si catre care sigur nu vei trimite vreo comanda ever. In afara Bucurestiului, pe la statiile locale apar chiar patroni falcosi, care se filmeaza la birou, intre bradutul din glastra si plasma de pe perete, eventual cu un pahar de angeli intre cirnaciorii cu unghiile roase. „Urez pe aceasta cale multa sanatate tuturor angajatilor, clientilor si partenerilor nostri de afaceri…” sau „Intreprinderea de mase plastice, lighene si slapi Plastica Enterprises din Urlati va doreste Sarbatori Fericite!”

Eu cred ca inca mai merge si asa. La puzderia de sereleuri de apartament care „fac” publicitate, care traiesc intr-o proportie covirsitoare din subinchirieri de servicii si adaos care, in functie de numarul de verigi pina la producator, poate ajunge si la triplu sau de patru ori pretul corect, nu m-as mira ca si baietii din imagine sa faca de-o ciorba. Cerere este, consumatori neavizati si prea lenesi sa verifice cit de cit datele pietei – cita frunza si iarba. Daca in anul de gratie 2007 am dat peste un individ care platise fo’ 35 de euroi pe metrul patrat de poliplan imprimat, se cheama ca mai puteam trai o vreme, destul de bine, din primitivismul clientilor.

Am febra musculara. La muschiul scrisului. Luna asta m-a transformat intr-un elev lenes cind vine vorba de scris. Bunaoara la insemnarea asta am scris prima data titlul. „Domnu’ Oprescu, chemati un doctor!” Nu scriu niciodata titlul inainte de insemnare. Probabil ca pina la final o sa-l rescriu, mi-e lehamite sa vorbesc despre Oprescu, despre buldog, despre parasutistul Diaconescu, despre mihnirea produsa de Orban sau despre stolul de papagali Gusa-Pavelescu- Stefanescu.

Ma intorc dintr-o romanie trista si murdara, cu oameni mari si saraci, cu oameni mici si imbuibati. Romania asta din care vin eu este proiectia fidela a Romaniei intregi, in care o suta de oameni cu cinzeci de gipuri controleaza totul, sfidind pe oricine. Eu am cistigat oameni, experienta, intelepciune, rutina, bani. Candidatul meu a cistigat, sper, invataminte bune pentru o eventuala incercare in viitor. Oponentul sau a cistigat inca patru ani de afaceri grele, controlul asupra unui mare oras mic, in care interesele imobiliare sint gigantice.

Am zis ca incerc, dar cred ca-mi va fi imposibil. In primul rind pentru ca nu am timp, in al doilea rind pentru ca bloggingul sub nume real te cam obliga si chiar incomodeaza uneori. Asa ca mai bine nu. Oricum as facee-o, n-as putea sa va aduc informatii interesante fara sa compromit anonimatul asupra orasului in care ma aflu, asupra formatiunilor politice implicate, asupra candidatului etc. Risc sa scriu platitudini, sa va plictisesc. Eu sigur ma aflu la polul opus, adica foarte departe de plictis. E multa treaba, situatia este foarte interesanta si provocatoare. Ieri am facut o chestie pentr care, in locul inamicului meu, mi-as fi dat doua suturi in dos si mi-as fi monitorizat iesirea din oras sub escorta. Dar asta s-a cam speriat, ceea ce m-a distrat la greu. E mic, emotiv, influentabil, fricos. Imi place de contracandidatul candidatului meu :) Aveti grije de voi :D. Revin cind pot.