FURA TU, DAR DA-MI SI MIE…

Am febra musculara. La muschiul scrisului. Luna asta m-a transformat intr-un elev lenes cind vine vorba de scris. Bunaoara la insemnarea asta am scris prima data titlul. „Domnu’ Oprescu, chemati un doctor!” Nu scriu niciodata titlul inainte de insemnare. Probabil ca pina la final o sa-l rescriu, mi-e lehamite sa vorbesc despre Oprescu, despre buldog, despre parasutistul Diaconescu, despre mihnirea produsa de Orban sau despre stolul de papagali Gusa-Pavelescu- Stefanescu.

Ma intorc dintr-o romanie trista si murdara, cu oameni mari si saraci, cu oameni mici si imbuibati. Romania asta din care vin eu este proiectia fidela a Romaniei intregi, in care o suta de oameni cu cinzeci de gipuri controleaza totul, sfidind pe oricine. Eu am cistigat oameni, experienta, intelepciune, rutina, bani. Candidatul meu a cistigat, sper, invataminte bune pentru o eventuala incercare in viitor. Oponentul sau a cistigat inca patru ani de afaceri grele, controlul asupra unui mare oras mic, in care interesele imobiliare sint gigantice.

Dar comunitatea? Parte dintre membrii sai au cistigat pe termen foarte scurt, din pomenile celor care au ajuns la concluzia ca mita electorala ramine de baza atunci cind vrei sa cistigi. De la inocentele excursii pentru pensionari, pina la plicurile cu bani intr-o mina si icoana pe care „primitorii” jura ca vor vota ce trebuie, in cealalta mina. Trecind prin la fel de inocentele spectacole, pachete cu alimente, festivitati pentru copii si mai ales parinti, lucrari inaugurate exact cu citeva zile inainte de vot, mese bogate, intinse cu darnicie mai ales pentru aceia care in ultimii patru ani s-au hranit doar cu piine, ulei si cartofi.

Ajung la concluzia ca mult blamata institutionalizare a coruptiei si hotiei abia acum incepe sa-si arate adevaratele rezultate macrosociale. Furaciunea s-a zbatut ani de zile sa devina parte din firesc, din cotidian. Legile proaste, legiuitorii, justitia si intregul mecanism de promovare / acceptare a furtului si coruptiei reusesc, mai lin si mai firesc decit orice alt tip de tranzitie, sa scoata faradelegea din zona intunecata a ilegalului si sa o plaseze la lumina, intr-un cotidian liber asimilat. „A fura” este la fel de natural ca „a respira” sau „a bea apa”.

Pe cale de consecinta, pulimea votanta marsaluieste in pas rapait catre un principiu simplu: toti fura, nu ma intereseaza ca X fura mai mult decit Y, ci cit primesc eu de la unul sau de la celalalt. Distanta dintre ghiseul de la „impozite locale” pina la furnizorul de servicii platit din bugetul local si apoi pina la receptia lucrarii este atit de mare (in primul rind in timp), reprezentarea palpabila a cheltuirii banilor din impozite este atit de firava, incit o strategie electorala bazata pe dezvaluiri senzationale despre costuri, licitatii trucate sau clientela devine un mare si important no-no in era contemporana a marketingului de campanie.

Prefer sa pierd o campanie decit sa-mi sfatuiesc clientul sa-si mituiasca alegatorii. As vrea sa-i vad peste citeva luni pe mituitii de anul asta.