Posturi cu tagurile: "fast food"

Ce-am mai reţinut eu minte zilele-astea din calupurile de publicitate de la televizor.

• „vreau să fac caca în baia lui Paul” – Glade Microspray;
• „îţi sîngerează gingiile?”, cu sîngele aferent, pe albul frumos al chiuvetei – neşte pastă de dinţi;
• un pisoar cu mînuţe şi picioruşe grase, care gesticulează, reacţionează, vrea să pară jucăuş pe lîngă personajul cu probleme la prostată – Prostamol;
• Mamoiu economiseşte 50-100 de euroi şi punea ea însăşi voce hîrîită pe cartoanele statice cu pretenţii de spoturi TV – Oriflegm Orifleim;
• nu pricep de ce tuşesc nişte pahare într-un spot vechi şi actual pentru nişte medicamente – am uitat;
• McDonald’s bagă o megainvenţie care la KFC e cunoscută sub numele de Twister. De ani mulţi.

În legătură cu o campanie penibilă, în care românii sînt iar un fel de ciudaţenii ale naturii. A scris cu foc Doru Panaitescu, sînt sigur că au mai scris şi alţii. Am fost, în parte, de acord cu Anthony Bourdain, dar endorsarea tendenţioasă a chiftelei din zece vaci mi se pare de-a dreptul trivialitate. Deocamdată o contribuţie măruntă, dar am o bănuială că vor mai apărea şi altele. Facem campanie?

Dacă vrei la prînz o ciorbă în Plaza, în principiu te duci la Ancuţa. Prima oară, cît să afli că e rece pentru că „altfel se topeşte caserola”. Aşa că a doua oară nu mai rişti, te duci la KFC. Ştii deja matematica de Kentucky, conform căreia 1/2 de aripă + 1/2 de aripă = 2 aripi, nimic deranjant în afară de senzaţia profundei vinovăţii că manînci mizerii. Well…KFC aplică măsuri de criză. Să vă explic:

Aceasta este o aripă de pui. Linia mai lungă este reprezentarea matematicii KFC de pînă în momentul crizei din 2008. A doua linie demonstrează că, de fapt, 1/2 de mai devreme poate deveni 1/3, astfel încît 1/3 + 1/3 + 1/3 să poată fi egal cu 3 aripi! Cînd am găsit metacarpienele în farfurie, pe post de o (1) aripă, mi-am dat seama că, în vremuri de grele primejdii economice, KFC ar putea să treacă la un plan C, mult mai sigur: gheare, capete, gîturi şi chiar extremităţi de tîrtiţă pe post de nuggets. La fel de simplu, celebra abreviere ar mai putea primi un C la final, întregind titulatura pentru vremuri de criză: Kentucky Fried Chicken Claws.

Am ajuns in Salonic suficient de tirziu incit sa avem un pretext plauzibil pentru un Gyros. La zece seara e deja o aventura sa cauti o circiuma serioasa intr-un oras pe care nu-l cunosti suficient. Asa ca Gyros it was, la doar citiva pasi de Park Hotel, putin mai prafuit si mai nasol decit anul trecut. Gyros e tot ceaorma, da’ e de porc. Lipia nu e chiar lipie, toate tarabele care vind asa ceva in Grecia o fac pe loc. E mai pufoasa si putin mai complicata decit lipia arabeasca. N-ai sa gasesti aberatiile de-acasa, cu „mica”, „medie”, „mare”, „gigantica”, „bomba cu ceas” etc. Fac o singura dimensiune, dar mie nu-mi mai trebuie nimic dupa o portie. Poti sa ceri o multime de sosuri si ingrediente aditionale, eu am fost fericit cu citeva inele de ceapa si doua felii de rosie.

Mai calc din cind in cind strimb si intru la cite-un mec. Nu stiu daca mai degraba ispitit satanic de cite-un Big Tasty sau din curiozitatea de a mai testa periodic starea romaneasca a megabrandului international. Mi-e din ce in ce mai clar ca, in sfirsit, mcdo intra in normalitatea si in Romania din punct de vedere al personalului: angajeaza din ce in ce mai multi handicapati. Cind, prin ’96, la Singapore, am vazut personal cu Down Sindrom, debrasatori cu o singura mina sau batrinici care nu voiau sa vorbeasca in limba engleza la preluarea comenzilor, am aflat cu surprindere si admiratie ca gigantul corporatist intelege in acest fel sa ofere sanse egale si celor loviti de soarta.

Din ciclul „marketing cu prohabul deschis”, ne oprim astazi asupra unui termen foarte placut urechilor marketantilor si, desigur, inmormintat in gafe de catre multi dintre ei: fidelizarea. Mai intii, cam ce e fidelizarea? Sa zicem educarea si securizarea pe termen lung a obiceiurilor de consum. Criptic, huh? Sa vad daca-mi iese din a doua: totalitatea strategiilor, tacticilor si mesajelor care-ti conving consumatorii sa-ti utilizeze produsele/serviciile o perioada cit mai lunga de timp, dupa momentul consumului de proba (trial; stiti ca in comunism exista un detergent de rufe cu numele asta?). Mai pe sleau: adica daca sa poate sa cumpara lumea doar de la tine, din ce in ce mai mult.

Weekend-ul trecut am executat, la misto, citiva hamburgeri conceputi de la cap la coada in cunostinta de cauza. Au avut un asemenea succes, incit am primit cereri si ovatii intru repetir.

COMPOZITIA.

Vorba veche, din BD-uri: „Ce avem noi aici?” Ei bine, da, oare ce avem noi aici? Avem un kilogram de carne tocata si dreasa pentru ceea ce, in aproximativ doua ore, vor fi citiva hamburgeri despre care stii precis ce contin, pe care ii frigi exact cit si cum ai chef, pe care ii aranjezi in ce combinatii vrei tu. Asta, desigur, cind ai chef de asa ceva si parca variantele din comert nu ti se par chiar tentante. Inainte de a ajunge Muma Padurii junk-food-ului, hamburgerul s-a nascut pe un gratar, intr-o bucatarie obisnuita, din ingrdiente identificabile, care cu siguranta nu contineau resturile de la 30 de vaci, ok?

Cum ziceam: 1 kg de compozitie. Carnea este jumatate porc, jumatate vita. Carne „de lucru”, adica nu vreo minunatie de pulpa sau de muschi file. In hamburger nu se ineaca nimeni daca mai da peste cite-un zgirci, peste cite-o pielita. Atita vreme cit ai ales carnea in cunostinta de cauza si ea a fost tocata sub ochisorii tai hulpavi, totul e ok. Am framintat-o bine cu: sare, piper, oregano, cimbru, patrunjel, un praf turcesc pentru pastrama (nu stiu cum e botezat, l-am luat vrac din Salonic). Deci mai nimic mirobolant pina acum, nu? De preferat ar fi sa amestecam cu mina curata, ca sa fim siguri ca toate miresmele sint bine distribuite in toata carnea, ca sarea s-a topit (mai ales daca folosim sare de mare, grunjoasa). Inainte de ultima framintare am stropit regeste cu sos Worchestershire, prietenul nedespartit si nobil al vacii.

Cu dedicatie de la mine, via Zoso, pentru toti colegii si prietenii care maninca si gura lor la mcdo.

Later today: Cica undeva, prin Canada, exista un roman stabilit cu acte in regula. Nu e singurul, veti spune. Dar asta are o poveste speciala, cu legatura directa la subiectul de mai sus. Cica vreme de citiva ani, dupa ce fiul sau ajunsese la venerabila virsta de 2-3 ani, de fiecare data cind treceau prin dreptul unui mcdo, batrinul ii futea o palma peste ceafa. Profilactic. Si azi un dupac, miine altul, astfel incit asta micu’ a capatat o aversiune incredibila pentru mcdo. In sensul ca asocierea mirosului si logo-ului cu palma parinteasca dupa ceafa il proiecteaza si acum, brusc, pe celalalt trotuar. Not bad…