Posturi cu tagurile: "consumabile"

Sub numele produsului din imagine se află lista de ingrediente. Poate găsiţi voi puiul, că oamenii de la Oradea, care mi-au trimis poza asta, n-au reuşit. Bonus: teoria mea cu legătura directă între numele producătorului şi calitatea produsului (cu cît numele e mai ciudat sau mai pretenţios, cu atît e marfa mai „phunky”) pare să se confirme din ce în ce mai des. I-auzi ia: S.C. C.I.A. ABOLIV S.R.L. Scarry!

Hai că anul ăsta parcă s-a mai potolit demenţa SMS-urilor template, idioate, cu rimă, cu vers alb, cu „să-ntorci banii cu lopata”, cu „Madona drept vecină”, cu „fie ca…”, cu „pruncul”, cu „ieslea” şi toată pleiada aberantă de vorbe goale. Şuvoiul ăsta venea anii trecuţi în primul rînd de la oameni cu care nu vorbisei şi nu te intersectasei în ultimele douăsprezece luni. Pe mulţi nici măcar nu-i aveai în agendă şi, culmea, ei ştiau asta. Pentru că se şi semnau la sfîrşit. Un lucru bun, pentru că altfel ai fi tentat să „call sender” şi să dai peste indivizi pe care sigur n-aveai chef să-i auzi.

Singurul SMS de Crăciun pe care încă mi-l amintesc rîzînd era ceva cu „mîna mea uşoară, fină, peste fruntea ta cretină…” Era un fel de compilaţie cu caracter mic viral, de la Ceauşescu şi Druţă. Şi mai ţin minte că într-un an i-am umplut pe toţi de spume cu „Paşte Fericit” pe 24 decembrie. Îmi plac rău SMS-urile „de familie”. Desigur, tu îl ştii doar pe sender, dar te pomeneşti felicitat şi de soţul/soţia/gagica/amantul/cougar/sugar daddy, pe care sigur nu-l/n-o cunoşti neam. La sfîrşitul mesajului te pomeneai cu „Adişor & Eulampia”. Aveam o bucurie sadică să-i întreb cu prima ocazie „Mulţumesc pentru SMS, da’ cine-i Eulampia? Iubita mea. A, I see… Da’ ea de ce mi-a urat alea-alea?”

Dar anul ăsta, cum ziceam, parcă s-au mai liniştit. Sau poate m-a ocolit pe mine lumea. Sau poate am mai selectat calitativ oamenii din jur.

Un Crăciun în care mulţi ne-am dorit un strop de zăpadă şi care ne-a tratat nonşalant cu soare sticlos, cer albastru şi tonuri de amurg prelungit. Cu toate astea, pe la cinci pm, la Corbeanca s-a făcut că ninge vreo 20 de minute. În stînga, ora 12:26. În dreapte, ora 17:00.

Azi am primit un cadou absolut inteligent şi m-am gîndit la eternele agende şi calendare de care nu s-au despărţit de ani de zile o grămadă de companii cu pretenţii mai mari sau mai mici. Dar mi-am amintit şi de calendarul în formă de moară de vînt, pe care trebuia să-l asambezi singur, primit prin ’99 de la Connex. Cît de greu o fi să te gîndeşti din timp la cadouri „de firmă” care chiar să aibă un efect asupra celor care le primesc? Ştiu, scuza cea mai simplă vine dinspre limitările de buget, dar pe cuvînt de onoare că, pus într-un context atrăgător, un capăt de sfoară innodat ar putea impresiona mai mult decît o cărţulie standard, personalizată (şi de tine) pe coperta de vinilin. Sau piele. Tot un drac.

Pentru ca m-a prins treaz deschiderea sereleului cu cruce din fata ferestrelor si pentru ca fac parte dintr-o generatie care a invatat la scoala ca biserica a fost creata ca instrument de control al maselor: in cite feluri bate toaca? Zau, sint curios. Exista un ritm diferit in functie de momentul zilei, tipul slujbei, zona a tarii, dimensiunile burtii popii etc.? Si daca tot veni vorba: santierul din curtea bisericii despre care zic continua sa existe, sa faca scandal, sa umple zona de mizerie, sa populeze vecinatatea cu aceeasi sleahta de fluierici, scuipatori de seminte etc.

Cam complicata cerinta acestui nou pseudoconcurs, ain’t it? Am primit citeva reactii cu miinile-n cap, dar nimeni nu s-a incumetat sa-i arate bietei fete drumul cel bun… Inca o dovada ca bunele intentii sint sortite esecului, chiar si atunci cind drumul catre izbinda e stropit cu vin dobrogean :). Mai e timp, fiti si voi constructivi din cind in cind…

Pitipoanca de la Primarie face exact ce stie mai bine: recidiveaza si insista. Trec peste calificativul „bestial” repetat obsesiv, cu si fara ghilimele, la adresa <<lui sefu’>> Sorin Oprescu. Trec si peste conceptia pitipoancei asupra comunicarii informale, si peste osanalele teribile aduse marelui Sef, si peste asumarea gratuita a unei pareri colective banuite, si peste infatuarea nemarginita ce transpira mustacios pe sub nasucul blondin. Trec peste toate acestea si va provoc la o noua competitie. Stiu ca inca nu am reusit sa ma achit de promisiunea primului concurs, dar inca incerc sa ma sincronizez cu programul celor doi premianti. Si voi reusi pina la urma.

CE facem de data asta: ne stapinim cu stoicism refluxul gastric inevitabil si citim acest exemplu de piar de Dimbovita via Buzau. Identificam cit mai multe virgule inradacinate pe unde-a respirat sau a suspinat autoarea agramat, cit mai multe dintre atrocitatile de topica si (i)logica a frazei, constructiile anapoda si, in general, dizabilitatile de limba materna ale primei dudui din aparatul comunicator al Primariei Capitalei.

CUM facem treaba asta: facem un pic de trafic pentru pitipoanca, luam panseul sulfuros cu copy si paste intr-un document Word si corectam cu rosu plus, eventual, adnotari si explicatii (ca sa mai invata si ea cite ceva) dudele identificate. Trimiteti docomentu’ pe mail (adresa e in stinga, sus) si de aparitiile insingerate ma ocup eu. M-as bucura sa considerati treaba asta ca pe un demers in primul rind caritabil. Unii oameni n-a reusit sa ajunge chiar la toate ORL de gramantica, altii n-a avut posibilitati sa merge la scoala decit incepind din clasa zecea, deci n-a putut sa-si cristalizeaza gramantica limbi romana. Uni a ajuns ofiteri de prese finca a fost silitori, cedaca sta prost la capitole dastea dezinportante?

CIT DUREAZA treaba asta: lasam doua saptamini, sa coaca bine si sa avem timp de analize si sinteze. Daca, prin absurd, eseista sterge sau corecteaza din mers (multumita noua) materialul didactic, stati linistiti la locurile voastre, ca avem prin screen, mama ei de tehnica… Si se cheama ca ne-am atins si scopul nobil, nu? Inchidem, asadar, pe 29 octombrie.

PREMIUL: stiu ca va intereseaza marginal, dar e bine sa mentionam. Deocamdata ma gindesc la trei sticle de vin din rezerva strategica a familiei, sorturi diferite, licori dobrogene daca nu foarte nobile, sigur teribil de parfumate si aducatoare de reverii. Mari sanse de imbunatatire a premiului, dar voi reveni daca e cazul.

Final. Asadar mistocarim constructiv, ajutam un om la nevoie, luptam pentru limba ce-o vorbim.

PS:  Concursul este deschis si tinerei oite ratacite care imi bombardeaza inboxul cu mesaje tip „pitzipoanca e mama ta, bolnavule care esti” si care se recomanda ca fiind sora simpaticei si blondinei pitipoance. Nu bag mina in foc, dar ea asa zice.

Succes!

Ce sanse ai sa gasesti doua astfel de asocieri hazlii in acelasi oras, la numai citeva sute de metri una de cealalta?

Nu cred sa fie cineva care sa nu le fi observat, fie doar si in goana calului prin Sibiu. Sint de-a dreptul cuceritoare mai ales prin ceea ce filtreaza dincolo de semirotunjimile intunecate. De-o parte parca te imbie la descoperiri, parca te ademenesc aidoma unor usi interzise. De cealalta parte iti dezvaluie perspective tentante si noi dimensiuni iscusit inramate, care te imbie sa te incumeti a trece hotarul de penumbra. Intr-una dintre imagini veti identifica, poate, si o alunecare inerenta in kitch, unde mintea brutala n-a reusit sa treaca de simbolurile feroviaro-mineresti atunci cind a vrut sa transforme arcada veche si deteriorata demn in…”ceva frumos”.

Este foarte adevarat ca Herr Klaus Iohannis a rezolvat o multime de treburi la Sibiu, e clar ca oamenii il iubesc si ca este asigurat, probabil pe viata, pe fotoliul cel mai fain din Primarie. Numai ca nici el n-a reusit pina acum sa rezolve pacostea asta emblematica pe care probabil o vom cara pe blazon si prin enciclopediile editate prin anul 6848. Daca prima imagine e de la gara (adica „bine, fie, treaca de la noi”, desi genul asta de indulgenta parca ne sta pre atare in fire), a doua este chiar de la intrarea in aparent sofisticata si pretentioasa zona pietonala din mijlocul orasului. Nu bun, desi strainezii s-au cam obisnuit.