Posturi cu tagurile: "consumabile"

Play si citeste.

Poate parea bizar, dar mi-am petrecut mare parte din duminica cea zburlita si friguroasa intre „Justine sau nenorocirile virtutii” si bucataria din care nu mai scosesem de multicel povesti demne de scos in lume. Despre Justine o sa vorbim cind oi dovedi-o. Deocamdata va torturez doar poftele, cu scoici Saganachi si o intreaga alergatura de pipote de curcan. Am lasat negresele pentru weekend-ul viitor, n-am livrat premiul din motive de laureat plecat din Bucuresti.

Zau ca incep sa ma satur pina peste urechi de dat cu zacherlina in toate speluncile bucurestene cu pretentii de restaurant „subtire”, dar nu ma pot abtine si nu pot inchide ochii atunci cind unii incearca sa-si perfectioneze nesimtirea pe banii mei si ai celor din jurul meu. Cu Trattoria Verdi am avut o experienta mai mult decit agreabila acum citiva ani, in punctul de lucru din Emanoil Porumbaru nr. 9. Mai ales in privinta bucatariei, care mi-a intiparit in minte pentru multa vreme un escalop de vitel care se topise in gura.

Aseara, cu ocazia unei alte aniversari foarte dragi si dupa recomandari beton, ne-am adunat la Trattoria Verdi de la adresa Popa Nan nr. 140.  In afara unei mese de urlatori si coafeze convertite la stilism, totul a fost ok in prima parte. Am dat si aici peste o mare „plasma” cocotata pe perete dar, din fericire, redusa la mukles in avantajul muzicii de ambianta. N-am zis nici miau! cind aperitivele au venit cu bruschetta  si crostini uscate ca piatra sau uscate si udate malaios de sucul rosiilor.

N-am zis absolut nimic nici cind focaccia pentru restul aperitivelor a venit tirziu si nici cind am descoperit ca e arsa si casanta, purtind urme de funingine. Asa ca ne-am vazut de „la multi ani” si ne-am indreptat cu voiosie catre felul principal. Escalop de vitel sa fie, cu cartofi copti si mozzarella. Cind a venit comanda, ne-am trezit cu o farfurie pe care n-o comandasem, dar am depasit rapid momentul, inca nu s facuse gaura-n cer. Spaghetele cu calamari ale sarbatoritei contineau maximum cinci inele stravezii, aproape invizibile printre pastele de aceeasi grosime si culoare. Tortellini al forno pluteau intr-o ciorba cu pretentii de sos rose.

Pe lumea asta cred ca exista, in mare, trei categorii de restaurante: cele in care te simti ca acasa, cele in care te simti ca la restaurant si cele din care nu stii cum sa fugi mai repede. Probabil ca majoritatea sint in cea de-a doua categorie, despre care nu pot spune nici ca-mi place, nici ca imi displace. Probabil proportia de motive de bucurie este aproximativ egala cu noianul de mici imperfectiuni si de-asta ajungi la un fel de senzatie neutra, pe care nu-ti vine s-o definesti foarte clar.

La Gondola (adresa: Nicolae Caramfil nr. 2C) iti da senzatia de „casa mare”, la propriu si la figurat, de indata ce-i calci pragul. Salonul este foarte inalt, sint multe mese, vitrine frigorifice de prezentare, chelneri multi, suprafete vitrate ample… Apoi un fel de maitre d’, noi am avut parte de o tanti, care face si serviciile de intimpinare, dar si o chestie care mie mi s-a parut cel putin caraghioasa: respectiva preia comanda la masa, repetind-o fidel ospatarului care o secondeaza. N-am inteles vrajitoria asta si pe cuvint ca am mai vazut cu ce se ocupa, de obicei, un „capo sala”.

Revenind, pe scurt, la infatisarea salii, am mai ridicat sprinceana la doua aspecte: imbracamintea scaunelor (albe cu imprimeuri negre ce mi-au dat senzatia de incarcatura inutila, in contrast neplacut cu restul combinatiilor de forme si culori) si citeva ecrane cu plasma, pe care transmit continut Monopoly TV, cu „just for laughs”, informatii utilitare si intregul balast de indoor media vinturist, carfur-style, pe care imi permit sa-l consider cel putin nepotrivit pentru o circiuma cu pretentii.

N-am mai scris de ceva vreme despre circiumile in care ma poarta uneori poftele, sarbatorile sau foamea naturala. Din lipsa de timp, din neglijenta sau doar din cauza fugii cotidiene in care, uneori, uit ca banalitatile aparente sint cele care compun, de fapt, o existenta fericita. Ma intorc acum la acest tip de subiect pentru ca s-a cam umplut tolba cu povesti.

La Cocosul Rosu, Militari, Margelelor 59-63. Despre asta stiu sigur de ce n-am scris pina acum: pentru ca il stiu o gramada de „consumatori” si pentru ca in ultima vreme am mers acolo atit de des la prinz, incit a intrat in banalul cotidian mentionat mai devreme. Si ce sa zic? Pentru prinz e mai mult decit onorabil, mai ales daca ai biroul in apropiere. Meniul cred ca este unul dintre cele mai bogate din cite „traditionale” stiu eu prin Bucuresti. Au in permanenta aproape tot ce e scris intre coperte si nimic din ce am mincat la ei nu m-a dezamagit.

Salata berlineza e unul dintre antreurile care mie si (mai ales) partenerilor mei de prinz ne place mult. Borsul moldovenesc de pui este preferatul meu, dar fac bine si alte ciorbe. Inca vinez supa de cocos cu galuste, pe care o pregatesc doar in weekend. In ultima vreme, la felul principal m-am blocat intr-un pui taranesc, inabusit in usturoi, cu felii de mamaliga rece, fripta pe gratar. Asta nu inseamna ca varza cu cirnati sau cu afumatura, tochitura, sau alte surate in portii maricele se lasa mai prejos. Muraturi productie proprie, chifle mereu proaspete (minijaponezele sint o bucurie, oamenii au propria brutarie in spatele restaurantului), am zarit si niste deserturi dar pentru mine ar fi deja prea mult.

Majoritatea ospatarilor isi cunosc suficient meseria, dar mai sint scapari, ca peste tot. Cind e cald, pe terasa ai parte de un intreg spectacol cu gaini pitice si citeva pisicute infometate, atente la tot ce misca spre si dinspre mesele oaspetilor. Un prinz normal nu sare, in general, de 28-30 RON.

Asa incepe. N-am habar cum se termina, dar stiu cum mi-ar placea sa continue.

10:25 Arthur Verona

10:35 tentatii… cadouri…

11:21 …asa cum simtz…

12:07 purrfect pitzies

12:55 lacrimi de bucurie

Nu mi-a iesit chiar pentru toata ziua. Nu duc o existenta suficient de publica si de interesanta pentru un reality show ;)

Nu e doar soundtrack-style-mood de-aseara, din „S.W.A.T.” E buna-buna daca ai o simbata in miscare, asa cum mi-o propun eu pe-asta.

Hai ca am intins destul pelteaua asta de pseudo-concurs. Multumiri tuturor celor care au dat cu presupusul sau care au intervenit doar de dragul fun-ului. Stati linistiti, nu intentionez sa fac din asta o practica frecventa. Multumesc si sursei care mi-a furnizat imaginea si care prefera sa ramina anonima.Raspunsurile corecte:

1. Masina din stinga a parcat a doua. Explicarea procedeelor a vizat in primul rind „impresia artistica” a raspunsurilor.

2. Proprietarul masinii din stinga este simpatica si multilateral-implicata Gabi Vrinceanu Firea, care mi-e draga in primul rind pentru ca are simtul umorului. Ca sofer n-am cum s-o judec, eu n-am carnet :).

Asadar premiul, adica o sarja de negrese cu ciocolata (pleonastic, stiu…) productie „DE GUSTIBUS” se acorda, in doua transe egale, lui acinav si lui Adi Marineci. Au mai fost raspunsuri corecte, dar asa au decis sortii :). Nu de alta, dar fiind vorba despre un premiu netestat sanitar-veterinar, prefer sa intoxic oameni pe care-i cunosc. Livrare – stabilim pe mail. Dovada ca „premiile noastre chiar se dau”, duminica sau luni, chiar aici.

Vine verdictul la concurs. N-o sa se faca miezul noptii si anunta-voi cine primeste duminica prajiturile productie proprie. Mai e timp, mai incearca cineva.

Pe Gyuri l-am recunoscut abia spre final, cind se chinuie sa-i explice comisarului sef de ce cadavrul avea urme de pamint, 17 capse de hirtie in degete etc. etc. Horatiu, fiind actor, (sic!) a plesnit-o bine de la prima replica, dar ma astept la si mai mult de la dumnealui. Adaptarile scenariului original spaniol mi se par naturale sau mai putin fortate decit in cazul altor productii de import. Ifrim e cam melodramatic, dar cam asa e si personajul din varianta originala. Pachetul de „dame” e destul de slab, Aylin Cadir improspateaza un pic zona asta. E misto ca Bobonete si Doni fac un fel de personaj-cuplu, se simt toate complicitatile pe care si le-au construit de cind fac „show-time” cu ocazia altor proiecte in care au jucat impreuna (cum ar veni „Tzaca – Paca”).

Pe scurt: promitator. Intuiesc o mina de regizor tinar, mai degraba pasionat de miscarile camerei decit de lucrul cu actorii, dar asta e o meteahna cunoscuta a ultimelor generatii de regizori romani. Pe alocuri n-am reusit sa disting citeva replici, mai ales acolo unde exista si sunet de ambianta (muzica, strada etc.). Nu stiu daca umorul rezervat si un pic mai inteligent decit cel din serialele Pro de pina acum va reusi sa ajunga unde trebuie si la citi ar fi nevoie.MI-e teama ca nu duminica si nu la 20:30, dar asta nu inseamna ca e musai sa ramina acolo.

Din decoruri, locatii si cast inteleg ca UPA („Cu un pas inainte”) e un proiect inchis cel putin pentru o vreme.