Dragă Miruna Ioani

joi, 5 octombrie, 2017 la 9:57 am

Mă tot codesc de câteva săptămâni să-ți adresez aceste rânduri. Știi cum e, în societatea asta care a adoptat cu fervoare corectitudinea politică înainte de a fi învățat să se spele bine pe picioare  și în care orice opinie contrară convingerii unui grup e lesne considerată atac personal și agresiune, probabil că rândurile ce urmează nu vor face decât să mă reconfirme ca demn reprezentant al „heitărimii” contemporane. N-ar fi nimic nou, „bucuroși le-om duce toate…”.

Uite, când nu-mi mușc limba și nu stau cu teamă că voi pieri intoxicat cu propriul venin, mă bucur sincer că, în misiunea pe care am ales s-o împlinesc acum zece ani, sunt cine știu că sunt și nimic altceva. Un bucătar mai inspirat decât alții, mai puțin experimentat decât mulți, mai norocos decât o grămadă, mai puțin truditor decât o mare parte, diferit și unic în felul meu, dar cu siguranță în fiecare zi pregătit să învăț ceva nou, să încerc ceva nemaiîncercat de mine, bazându-mă pe ceea ce știu deja. Știi tu, vorba aceea cam umflată despre a fi în fiecare zi „o versiune mai bună a propriei persoane”. Asta mie mi se pare foarte relaxant. Starea asta în care concurez doar cu mine, în care nu am nimic de demonstrat nimănui și care mă ajută să respir fără frici și resentimente pentru mine e viață bună, în care pot să fiu calm și vesel lângă ai mei.

relaxed

Te-ai supărat tare când ți-am atras atenția, în plin sezon cu mazăre proaspătă pe toate tarabele din toate piețele, că poate părinții pentru care poți fi un exemplu bun ar trebui să știe că mazărea congelată, cu care ai decis să faci o demonstrație în beneficiul unui brand care te-a plătit pentru asta, poate fi o soluție mai degrabă iarna. E drept, demonstrația respectivă nu te avea în centrul ei ca stomatolog, ci doar ca mamă vizibilă și relevantă pentru alte mame. E firesc să nu adopți chiar cele mai corecte strategii atunci când nu stăpânești dar activezi în domenii în care ești doar pasager, ca nutriția sau bucătăria. Sunt sigur că n-ai recomanda niciodată o pastă de dinți sau o clinică dentară decât dacă ai fi ferm convinsă că recomandările respective sunt cu adevărat cele mai bune pentru aceia care te apreciază. Sau…

Cu siguranță că nu e nici asta treaba mea, dar să știi că m-am bucurat foarte tare să te revăd, după mulți ani, la un eveniment în care un bucătar celebru pe-aici ne invitase să ne demonstreze calitățile unei mașinării electrice de gătit. M-am bucurat să-l văd și pe băiețelul tău foarte mic (nu cred că avea un an la momentul acela, nu?) dar mi-a și părut rău să-mi dau seama că, poate, fusesei cumva obligată de situație să-l aduci acolo, să-i schimbi programul lui obișnuit de bebeluș pentru ca tu să fii prezentă la acea demonstrație. Dar stai… Tu erai acolo doar pentru networking, pentru vizibilitate, pentru a putea scrie mai apoi despre micul event doar pentru că, poate, agenția organizatoare ar fi apreciat să-și știe numele noului produs citit de aceia care-ți urmăresc postările… Nu, sigur nu e treaba mea, dar sigur merită? Sunt și eu tată, am petrecut foarte mult timp cu fetița mea cât a fost bebeluș, mi-am cam organizat tot programul în funcție de rutina ei pe vremea aceea, încă o mai fac în multe situații. Era musai, mă întreb?

unhappy baby

Când am vorbit despre pârdalnica de mazăre, astă-vară, ai insinuat că, poate, aș fi invidios pe faptul că tu ești plătită de branduri a să spui oamenilor că ar fi bine să le utilizeze. Lucrez și eu cu câteva astfel de branduri, dar în cazul meu e ceva mai simplu. Chiar nu sunt obligat să spun că un congelat e oricând mai ușor de folosit decât niște boabe proaspete (apropo, mazărea despre care-ți ziceam vara trecută era deja scoasă din teci, de trecut rapid prin apă rece și de gătit în maximum 15 minute, detalii pentru mămici ocupate…), iar dacă un potențial client vrea asta de la mine e un semn bun că eu nu trebuie să lucrez cu el. Dar nu cred că despre invidie poate fi vorba aici. Cred că, mai degrabă, poate fi vorba despre ce scria Andrei acum ceva timp. Să știi că, în răutatea mea, eu cred că articolul ăsta îți era adresat. Bănuiesc că din ceea ce a scris și Cetin ți-ai dat seama că nu poate fi vorba decât de tine, nu?

E normal să-ți dorești vizibilitate, e normal să construiești relevanță, să te bucuri când vezi că aceia care te citesc țin cont de părerile tale și te consideră un specialist în ceva. Desigur, e important să te simți și tu suficient de specialist în treaba respectivă, adică să te…specializezi informându-te și documentându-te continuu în legătură cu acel subiect, poate chiar să faci ceva cursuri care să te țină în actualitatea domeniului. Uite, eu cred că ai fi putut fi un excelent blogger stomatolog. Între stilul tău și simpatia pe care te pricepi s-o atragi din partea cititorilor și domeniul în care e demonstrabil că te-ai specializat cred sincer că ar fi fost un „mariaj” minunat. M-am gândit la asta când am citit textul acesta al lui Radu.  Să știi că eu cred că și el s-a gândit (și) la tine când a scris asta. Ba chiar și Bogdana cred că a avut în minte ceva scris de tine când a pus în pagină articolu ăsta frumos. Tu ce crezi?

relevance

Probabil că una dintre cele mai periculoase concluzii pe care le-ai putea trage după toate astea ar fi să ne consideri pe toți niște nenorociți care-ți vor răul, niște invidioși pe succesul tău etc. probabil că și mai grav ar fi să folosești cele scrise aici pentru a poza în victimă în fața cititorilor tăi sau, mai rău, în rândurile oamenilor din agenții care te plătesc să scrii de bine despre un produs sau altul. Concluzia mea, poate inutilă, e că ai un capital foarte bun, simpatia pe care o atragi natural din partea celor care te urmăresc. Uite, eu nu reușesc să fiu simpatic oricât m-aș chinui. Nu sunt în stare „să fac frumos”, să par o micuță balenă roz într-un dud cu poame coapte. Bine că am alte meșteșuguri cu care pot să pun o pâine pe masă. Ei bine, dacă tot acel capital de simpatie ar putea deveni voce sinceră și atât de puternică prin propria personalitate încât n-ar mai avea nevoie să emită teorii unilaterale doar de dragul de a încasa niște facturi (cu valori micuțe, e drept, dar importante), probabil că ai începe să faci pași hotărâți către relaxarea aceea despre care-ți povesteam la început.

 

Cedez pranzuldincaserola.ro

marți, 1 octombrie, 2013 la 9:32 am

pranzuldincaserola.ro

Vine o vreme. Ar fi prea mult de spus şi de repetat despre ce a însemnat prânzuldincaserolă.ro pentru drumul meu în bucătărie. Şi nu doar pentru acel drum. Şi nu doar pentru mine, ci şi pentru al câtorva dintre voi deopotrivă. Şi însemnarea asta sigur nu e pentru aceia care nu ştiu la ce mă refer. Am abandonat povestea mai întâi din lipsă de timp, mai apoi pentru că am înţeles că am încheiat un capitol. Unul dintre capitole. Stă de câţiva ani părăsit şi încă mai dă unora şi altora sugestii utile şi motive de bucurie. Şi e păcat să stea. Serverul pe care şade încă liniştit va trece şi el în tăcere peste câteva zile. Aş putea pur şi simplu să-l las să existe undeva, aproape live, însă parcă mi-ar părea rău să nu-l folosească cineva în mod util, poate să-l dezvolte mai departe, poate să-l integreze cu tot tacâmul într-o platformă de gen, deja existentă. Îl dau cu dragă inimă, cu toate ale lui (inclusiv pagina de Facebook cu peste 7,500 de abonaţi la care se adaugă zilnic, natural, fără să-i fi plătit vreodată vreo campanie) dacă primesc o ofertă promiţătoare pentru existenţa conţinutului şi rezonabilă pentru calitatea şi cantitatea lui. Chiar gratis parcă nu mă lasă dragul de el să-l dau. Dacă e, daţi un semn. Sau ceva :)

Mami ştie. Not!

vineri, 27 septembrie, 2013 la 7:28 pm

atrocitate de paine cu branza la cuptor

Am zis să deschid direct cu poza nu pentru că aş avea ceva cu voi sau din vreo patologică repulsie generalizată faţă de Om şi capacitatea lui diavolească de creaţie. Dar, vedeţi voi, după nişte ani de făcut poze (fotografii nu mi-au ieşit niciodată, dar poze am făcut duium) am ajuns să cred că sunt câteva subiecte cu care nu ai cum să faci o poză dizgraţioasă oricât te-ai chinui: mâncare, copii, apă de mare/ocean cu cer deasupra. Indiferent de înzestrările tehnice, chiar dacă ai un kodak de unică folosinţă, un telefon LG din 2004 sau orice altă gioarsă care face poze, e imposibl să faci poze generatoare de repulsie când vine vorba de categorile astea de subiecte.

A, da! Cu ce poţi greşi major în orice situaţie, când te-ai hotărât că ai tot ce-ţi trebuie ca să-ţi faci un blog (îndeosebi culinar) sau o pagină pe www: cu numele de botez al paginii respective. E musai să pendulezi între cuvinte şi formulări care cel puţin mie îmi vor spune înainte să dau clic că e ceva în neregulă cu tine: secrete, artă culinară, universul bucătăriei, miam-miam, reţete superbe, gospodină, minunile bucătăriei, sugestii minunate pentru mămici… Toat astea şi multe altele, combinate cum vreţi voi, mie îmi generează instantaneu imagini etern şocante cu şosete albe 20% bumbac la pantofi negri, unghiuţă şi ghiul, maieu de plastic cu găurele, broderie cu lalea pe cămaşă, îm zona buricului, pantofi de sport cu talpă de plastic şi branţ de pâslă… Mai am. Mai vreţi?

Am găsit această superbăciune înfricoşătoare pe un grup de Fb dedicat românilor din afara graniţelor. N-am stat să aflu dacă „mamiştietot” e şi ea pe alte meleaguri, deşi mi s-ar părea riscant să faci o astfel de greşeală din poziţia românului emigrant. Căci, fatalitate, deşi atrocitatea e numită „plăcintă cu brânză”, purgativul ăsta din imagine e de fapt din felii de pâine (feliată, sick!) şi ceva lactate de butic. La cuptor. Păi voi vă imaginaţi ce reacţii ar putea avea românii verzi din patrie în faţa unei asemenea ecuaţii? SĂRACO! ar fi cea mai delicată. Nu ştiu dacă urme fine de decenţă sau pure interese de relevanţă în Google au convins autoarea să modifice link-ul întru restabilirea măcar parţială a adevărului.

paine cu branza

Pe onoarea mea, am văzut aurolaci care mâncau din gunoi chestii mai apetisante. Adică nu ştiu cum i-a ieşit creatorului de, dincolo de „reţetă” în sine, bucata de exemplificare zici că a fost muşcată de două ori de un birocrat, pe stradă, aruncată cu greaţă în primul coş de gunoi întâlnit la ieşiea de la Metrou Piaţa Victoriei şi descoperită de fotograf după vreo trei zile de caniculă, respectiv grevă a serviciului de salubritate. Poza asta nu e o invitaţie la gătit şi cu siguranţă nici la mâncat. Poza asta e probă într-un proces cu omucidere, profanare şi tăinuire de cadavru, ar sta liniştită într-un manual de medicnă legală. Oi fi eu prea sensibil, dar poza asta e pur şi simplu brutală. Farfuria e din cele bune, de pe peretele din bucătărie, unde stă între o strachină din „ceramică de Horezu” via Bucur Obor şi o maramă din fibre sintetice, scorţoasă de vapori de ulei şi fum de mici „la tigaie”.

Pâine cu brânză pe post de plăcintă. O poză oribilă, parcă special făcută să dea de gol impostura şi sărăcia preparatului. Păi nu, „mami” nu ştie tot. Nu ştie aproape nimic şi mai vrea să ne şi păcălească. „Mami” e o hahaleră, nu e mami!

FOOD BLOGGERS

joi, 5 septembrie, 2013 la 9:31 pm

Două vorbe despre analiza asta realizată de bunul Cristi Roman, pe care-l admir pentru demers. Eu nu mai sunt de câţiva ani „în cărţi” pentru că nivelul următor la care m-a trimis bloggingul culinar, ocupaţia culinară profesionistă, nu mi-a mai permis să scriu zilnic despre experienţe punctuale. Ca majoritatea celor din lista lui Cristi, începuturile scrisului meu despre mâncare au stat sub semnul bucuriei de împărtăşire a experienţei personale autentice şi nevoia simplă, firească şi umană de admiraţie şi recunoaştere din partea cititorilor. Acuma, interesant ar fi câţi dintre noi am reuşit să depăşim nivelul ăsta şi să înţelegem că, dincolo de marginile tigăii, blogurile culinare au o misiune importantă în ceea ce priveşte dezvoltarea universului gastronomic al celor care aleg să ne citească. Câţi dintre noi am oferit sau oferim reţete şi câţi înţelegem să împărtăşim experienţe care, la rândul lor, sunt menite să nască alte experienţe pe cât posibil memorabile?

Am început să scriu când majoritatea site-urilor culinare conţineau reţete copiate din cărţi tipărite, în care ingredientele se pierdeau pe drum sau apăreau surpriză!!! pe la jumătatea textului şi când tot conţinutul de pe nişa asta păstra clişeele atât de înspăimântătoare ale exprimării revlexiv impersonale sau ale expresiilor celebre „făină cât cuprinde” şi „sare după gust”. În care nimic nu era interpretabil, adaptabil, customizabil la condiţiile oferite de bucătăria fiecăruia şi în care rântaşul, margarina sau untura de porc erau aproape nelipsite. Unele site-uri din nişă încă mai practică toate astea. Altele încă mai conţin ilustraţii luate din alte părţi şi texte „adaptate”. „Pe vremuri”, mie un post îmi lua cel puţin o oră şi ceva, din momentul în care îmi adunam ingredientele pe masă şi până când dădeam „clic” pe „publish”. Pregătire, preparare, poze, editat poze, editat text, upload de poze, aranjat poze în curgerea logică a textului astfel încât să servească în mod real celor care decideau să încerce acelaşi lucru la ei în bucătărie.

Indiferent de câţi ani de blogging culinar am avea în vârful spatulei, poat că ar fi bine să nu uităm că scriem pentru ageamii şi iniţiaţi deopotrivă. Că una dintre misiunile noastre e să-i facem pe alţii să-şi depăşească reticenţa sau teama de eşec şi să pună, unii pentru prima oară în viaţa lor, mâna pe un cartof crud. Că admiraţia cititorilor noştri ar trebui să se bazeze pe uşurinţa cu care ei pot repeta la ei în bucătărie tot ceea ce le povestim noi şi pe admiraţia lor pentru propriile rezultate şi pentru îmbogăţirea propriilor lor experienţe. Spor!

DE CE E SUPĂRAT PE MINE CRISTIAN CHINA BIRTA

marți, 6 august, 2013 la 11:28 pm

Background. Eu prima oară am auzit de Cristian China Birta prin 1995. Eu eram student şi el cred că scria la „Baricada”. Sigur aveam colegi de facultate care-l ştiau şi sigur i-am văzut semnătura pe undeva. Nu ştiu cum scria, că pe vremea aia citeam ziare cu toptanul, ziarele erau un fetiş al ăstora mici şi graşi care voiam să ajungem toţi cristoi gogoşari celebri. El a auzit de mine prin 2007, cred. Când am început eu să scriu pe blog şi pe vremea când el dădea retweet la tot Twitterul. Ceea ce zău că nu e un obicei rău, chiar dacă unora le-ar părea exagerat. Cristian China Birta mi-a suflat chiar şi în pânze dacă i-a plăcut câte ceva din ce icre am depus eu prin .ro în ultimii ani şi uneori i-a servit şi propriilor principii sau interese. Ceea ce iar e un fapt divers normal dacă ţinem seama că i-am întors şi eu serviciile cu aceeaşi naturaleţe ori autentică achiesare la gândurile sau intervenţiile dumisale. E posibil să nu ne fi suprapus neapărat şi complet din punctul de vedere al poziţiei de consultant electoral, unde eu am servit de fiecare dintre cele patru dăţi fix ca o, mă scuzaţi, curvă profesionistă, adică neimplicat ideologic şi numai pe bani. Spre deosebire de mine, Cristian China Birta cred că a pus şi suflet :)

Fapt. Păi într-o dimineaţă, devreme la mine şi deja trecut de prânz în România, acum câteva luni, pe când încă mai adormeam cu telefonul pe pernă şi deschideam dimineaţa Twitter şi Facebook înainte să fac şi anume pipi, zăresc veselie mare despre un nou „blog de…” lansat de prodigioasa activitate online a lui Cristian China Birta. Le ştiţi şi voi, acele produse „de nişă”, despre care părerea mea e că au drept interes principal adresarea către potenţiali clienţi de publicitate şi abia în plan secund conţinutul în sine, ca miere de consumat pentru cititori. Adică produse online create special pe nişe de potenţiale venituri, nu pe nişe de conţinut. Ceea ce, după umila mea părere, reprezintă fix inversul demersului publicistic. Imaginaţi-vă că blogurile şi site-urile n-ar exista. Cum ar fi să scriem cărţi doar despre apă minerală, doar despre bere, doar despre caşcaval afumat sau doar despre şosete. Păi n-ar fi…

Şi atunci am slobozit-o conform însemnării prin care Cristian China Birta m-a tăfălit pe tastatură: „oare blogdecăcat.ro” o fi liber? Şi era. Dar asta nu are nicio relevanţă. Ce tebuie eu să aduc aminte este că aceea a fost doar picătura care a umplut halba, altfel spaţioasă, a răbdării lui Cristian. Pentru că anterior acelui moment mă făcusem vinovat de câteva alte acte de infidelitate. Retweeturi la articole scrise, de exemplu, de Vali, pe marginea diverselor practici sau încălcări de principii ale aceluiaşi Cristian China Birta. Cine are chef, să scormonească prin timeline-uri. Întrucât, nu-i aşa, polarizarea e filosofia principală a românilor, iar dictonul comunist „cine nu e cu noi, e împotriva noastră” rămâne verde şi prioritar şi în plin capitalism schizoid.

Motive pentru care Cristian China Birta s-a supărat pe mine.

  • Deja amintit mai devreme, dacă împarţi principii şi puncte de vedere cu aceia care nu-i sunt aliaţi sau discipoli, e clar că ai ceva împotriva lui;
  • În spatele bonomiei şi „hâtrismului”, Cristian China Birta e un tip orgolios şi destul de supărăcios mai ales când vine vorba de poziţia lui pe piaţa asta mică şi săracă; şi pentru aceia care vor înţelege asta ca pe o admonestare la adresa subiectului meu, găsesc că merită să aduc aminte că orgoliile şi mândria sunt atribute pur omeneşti, pentru care singurii judecători suntem noi înşine. Dar acesta este un răspuns întârziat la un articol care s-a dorit a fi defăimător la adresa mea, iar intenţia mea este să vă spun că acea însemnare nu vine de la un individ perfect;
  • Nu cred şi nu voi crede niciodată în forţa pentru lobby şi endorsement a unei reţele de bloguri bazată pe prozelitism sub principiul aripii ocrotitoare a unui tătuc plenipotenţiar care se bucură de vizibilitate. „Haideţi să haidem” a fost un refren interesant al anilor ’90, amuzant prin însuşi caracterul lui satiric, iar campaniile pe bani n-au cum să treacă drept serioase când mecanismul de diseminare a mesajului se bazează pe „am eu nişte prieteni, o să scrie şi ei” şi nu pe cifre şi structuri cât mai concrete de audienţă şi adresabilitate. Poate am rămas eu în urmă pentru că m-am ocupat mai puţin de blogging în ultimii ani, dar singurul lucru bun (îmi cer scuze) pe care l-am reţinut de la Iulian Comănescu în vremurile de tranşee prin PR a fost „nu contează că tu ai ieşit primul cu ştirea despre atacul din metroul de la Madrid, nu contează că tu ieşi mai mereu primul cu evenimentele importante, dacă pe canalul tău concurent sunt imagini cu buburuze şi a doua zi văd că au avut audienţă mai mare decât tragedia ta, n-am niciun motiv să scriu despre tine.”
  • Nu poţi să te vinzi la infinit dându-te neprihănit şi virgin şi mereu în comparaţie cu „restul”. Şi asta în primul rând pentru că n-ai cum să rămâi virgin, pentru că la un moment dat ajungi să-ţi dai singur cu stângul în dreptul şi ceilalţi vor fi acolo, să-ţi aducă aminte că în urmă cu mai multă vreme susţineai vehement şi principial că eşti cea mai virgină din harem şi că tu lucrezi doar curat şi la vedere, că te pui chezaş doar conform unei filosofii curate şi că nu vei face niciodată compromisuri. Nimeni nu e scutit de compromisuri, dar cred că arta compromisului constă chiar în acceptare lui cu sinceritate şi autenticitate. Doar că e puţin mai greu după ce ai crezut chiar şi tu în procesul convingerii celorlalţi că vei muri virgin măcar din punctul ăsta de vedere.

Două menţiuni de final. Am crezut cu tărie în sinceritatea lui Cristian China Birta atunci când le-a recomandat altora să încerce experienţele culinare şi de mood de la Kopel’s. Nu ştiam că recomandarea lui s-a bazat doar pe faptul că eram prieteni şi nu pe calitatea experienţelor în sine. Altfel nu văd de ce i-ar părea acum rău că a făcut-o, aşa cum reiese din însemnarea cea oţetită. Oare să aibă asta legătură cu felul în care face el recomandări în general? Şi a doua. Oare câtă invidie, potrivit aceleiaşi însemnări, ar putea să zacă în mine dacă bucuria mea zilnică de câţiva ani încoace se filtrează prin zâmbetele celor care-mi ling farfuriile şi nu prin fuga febrilă după clicuri şi cenţi? Că doar nu s-o fi referit Cristian China Birta, când a scris că „lui îi cam iese tot ce îşi propune” la eventuala invidie generată de faptul că el e însurat şi are trei copii, iar eu sunt un divorţat fără :) Nu, nici vorbă, ar fi ruşinos din partea unui munte de probitate morală să atace atât de jos…

EGOISM

vineri, 3 iulie, 2009 la 8:52 pm

Din nou el. Sunt din ce în ce mai sigur că din cauza lui ajungem să nu mai citim, să nu mai vorbim despre alții cu admirație, să nu mai recunoaștem ceea ce alții fac bun, benefic pentru alții sau pentru o întreagă comunitate. Suntem prea preocupați de propria lipsă de timp și de propriile mărgeluțe ca să mai ținem cont că, de fapt, existența noastră este dependentă de interacțiunea cu ceilalți, că lucrurile bune care ne ies nouă din mâini ajung să fie bune în primul rând prin utilitatea lor pentru alții. Pentru ceilalți.

Oamenii merită descoperiți. Desigur, cu mască de protecție în primă instanță, mai ales dacă ești deprins cu obiceiurile lor cameleonice și dacă ți s-a mai întâmplat să fii scuipat în față imediat după de ai strâns mâna întinsă cu prietenie. Dar oamenii merită explorați chiar și atunci când put și au bube. Ne plac oamenii care ne spun totul despre ei și din ei în cinci cuvinte, dar parcă prea devine totul plictis când nu mai ai nimic de aflat prin strădania proprie.

Nu mai pot citi bloguri „mainstream”. Și nici nu mai vreau. Oamenii au tendință să se repete ciclic, să vorbească despre aceleași lucruri, în același stil, cu aproape aceleași cuvinte. Voi încerca să văd măcar un blog nou în fiecare zi. Un blog despre care să am ce povesti. Aud prea des în ultima vreme că blogosfera românească nu există. Nu știu ce-ai aia „blogosferă”. Știu că există oameni pe care-i citesc cu plăcere, că apar uneori unii noi, care-mi plac în proporții diverse, că pe unii am avut ocazia să-i cunosc, că alții au evoluat vizibil în ultima vreme…

Nu vreau să știu ce-i aia blogosferă, știu deja ce e bun de citit. Important e să-i convingem și pe alții să-i citească. Să ne citească. Pentru că dacă vom continua să ne citim doar pe noi și pe noi între noi, o să ne plictisim rău. Chiar, voi când scrieți pe cine vă imaginați citindu-vă? Nu e nevoie să-mi răspundeți, poate că ar fi bine să vă dați vouă un răspuns. Eu nu (mai) scriu pentru alți bloggeri.

Și m-aș bucura să ne mai iasă o chestie. Să nu mai facem evenimente la care să ne vedem mereu aceiași. Să facem evenimente promovate cât mai mult offline, la care să vină oameni pe care nu-i știm și care să dezvolte industria online. Să renunțăm din când în când la masa de manevră deja sedimentată și să atragem la întâlnirile-astea cât mai mulți oameni care au senzația că internetul este rezervat unui grup foarte restrâns de indivizi, în majoritate cam elitiști și ciudăței. Și asta tot din cauza egoismului. 

JURNALIŞTI, BLOGGERI, BLAH…

sâmbătă, 28 februarie, 2009 la 3:21 am

Scriam hăt, cu multă vreme în urmă, de ce nu sint jurnalist. Mă întorc puţin la tema asta pentru că mă simt din ce în ce mai confortabil cu postura posesorului de blog. De cîteva zile mă tot gînesc la comparaţiile între jurnalişti şi bloggeri, s-au scris prea multe pe tema asta, dar:

Hai să nu ne mai restrîngem la numele sonore ale presei româneşti atunci cînd vine vorba de asemenea comparaţii. Mulţi dintre ei şi-au cîştigat (unii pe merit, alţii nu) poziţii privilegiate în redacţiile pe care le conduc sau din care fac parte. Să fie sănătoşi. Problema, însă, apare în cazul celor care „produc” jurnalism în fiecare zi, cei care fac ziare şi reviste din postura generatorului de conţinut. Şi o să pun problema la modul foarte practic de data asta, fără a intenţiona vreo ştirbire sau vreun afront.

Un jurnalist obişnuit:

DE RERUM BLOGOTARDAE

marți, 24 februarie, 2009 la 10:01 am

Ai ajuns să crezi că blogul tău se numeşte, de fapt, „Dashboard” sau „Blog Stats”?

Ai shortcut pe desktop către contul de Analytics?

Dai zilnic mass-uri cu linkuri către tine?

E belită!

MULŢUMESC.

joi, 29 ianuarie, 2009 la 2:50 am

Ceva ce n-are cum să nu te motiveze să scrii mai bine, să îmărtăşeşti mai mult, să înveţi mai mult, ca să ai ce da şi altora. De pe YM: „las mesaj scurt, poti sa citezi…articolul tau despre cautarea de „academicieni” si lipsa de profesionalism in customer service-ul din romania a lasat o amprenta foarte puternica asupra mea…asa ca asta-noapte am inceput sa fac ceea ce imi place la locul de munca …customer service si nu numai, am inceput prin a schimba si atitudinea celorlalti, azi am terminat de redactat si paginat un curs de 30 de pagini (cu poze) despre customer service si cum se aplica regulile in munca noastra…si a avut un efect fulminant, deja se pregatesc sesiuni de training iar eu imi scriu discursul…asa ca multumesc ca mi-ai reamintit de ceea ce imi place sa fac. Multumesc!” Acum la modul cel mai serios şi mai sincer: eu îţi mulţumesc. Aştept veşti, spune-mi cum merge şi dacă te pot ajuta cu ceva.

TREI SCURTE

vineri, 23 ianuarie, 2009 la 2:39 am
  • Cristi Manafu a pornit RoTwitter Survey. Dacă ai cont pe Twitter şi nu-l urmăreşti pe @manafu, află de la mine că e primul sondaj românesc pe tema acestei simpatice unelte de comunicare, din ce în ce mai atractivă în România lui 2009.
  • Căutătorilor de „anca radu copolovici blog”, Doamna nu posedă aşa ceva. Da’ poate-şi face… Cu toate că noi nu sîntem colonie de ciutaci.
  • Îmi poate explica şi mie cineva, încet, rar, în cuvinte simple, pe înţelesul meu, cum am ajuns la performanţa de a avea un fav icon cu litera C (de la „coi-incidenţă”) fără ca eu să-l fi pus acolo şi în condiţiile în care nici măcar eu nu-mi pot folosi parola de pe server fără să o iau cu copy-paste de unde este ea băgată?
  • Later edit: am aflat cum a fost cu fav icon-ul. Un drag de băiat de la hostul meu a observat el cu agerime cum că intrările de prin blogroll-urile în care fiinţez fac o cerere de fav icon, care se traduce în error 404 pe server. Aşa că l-a făcut dumnealui singurel, cu bune intenţii. Atît de bune, încît a uitat să mă anunţe. Cu ocazia asta am reuşit să-l informez despre faptul că ziua mea de naştere nu e în ianuarie şi că nu gust cadourile-surpriză. Pam-pam.