JURNALIŞTI, BLOGGERI, BLAH…

Scriam hăt, cu multă vreme în urmă, de ce nu sint jurnalist. Mă întorc puţin la tema asta pentru că mă simt din ce în ce mai confortabil cu postura posesorului de blog. De cîteva zile mă tot gînesc la comparaţiile între jurnalişti şi bloggeri, s-au scris prea multe pe tema asta, dar:

Hai să nu ne mai restrîngem la numele sonore ale presei româneşti atunci cînd vine vorba de asemenea comparaţii. Mulţi dintre ei şi-au cîştigat (unii pe merit, alţii nu) poziţii privilegiate în redacţiile pe care le conduc sau din care fac parte. Să fie sănătoşi. Problema, însă, apare în cazul celor care „produc” jurnalism în fiecare zi, cei care fac ziare şi reviste din postura generatorului de conţinut. Şi o să pun problema la modul foarte practic de data asta, fără a intenţiona vreo ştirbire sau vreun afront.

Un jurnalist obişnuit:

• ajunge în redacţie în general între 10.00 şi 12.00;
• îşi verifică sursele şi leadurile;
• bagă o conferinţă de presă ori pierde ore întregi prin diverse edificii publice, aşteptînd declaraţia, mituind light secretarele şi şoferii, identificînd eventuale noi leaduri, producînd noi surse de informaţie;
• se întoarce în redacţie şi scrie; o ştire sau două, o bucată de interviu, o piesă de puzzle dintr-o viitoare anchetă;
• asumăm sau prezumăm că scrie corect în limba română chiar dacă majoritatea marilor cotidiane încă plătesc oameni pentru corectură de specialitate; din nefericire, uneori alege să se exprime liber pe blogul propriu sau pe ale altora şi, astfel, agramaţii se autodemască;
• are păreri, dar jurnalismul tradiţional nu prea i le permite;
• cînd n-are marfă proaspătă, reşapează vreun subiect mai vechi sau, din păcate, semnează articole compilate din alte medii, care au scris deja despre subiectele în cauză;
• are „segerist”, deci foarte rar e nevoit să găsească sau să aprobe o ilustraţie;
• are „detepist”, deci n-are nici o legătură cu procesul de paginare;
• nu dă titluri aproape niciodată şi asta chiar e frustrant pentru mulţi;
• absolv de orice ironie sau răutate gratuită cronicarii de fotbal cărora, dincolo de toate bubele lor, le deplîng lipsa weekendurilor în vreme de campionat (deşi mai ştim şi noi despre deconturi de la deplasări unde clubul plăteşte cam tot, „atenţii” pe două picioare, trimise în camera de hotel, sau la pachet, în portbagaj etc.).

Un blogger obişnuit:

• poate fi „în redacţie” aproape tot timpul, ănclusiv cînd participă la conferinţe sau alte evenimente; avantajele tehnice îl ajută „să dea ştirea” aproape instantaneu;
• are şi el surse pe care le administrează constant, mai ales în cazul blogurilor informative;
• îşi prioritizează singur şi decide tot singur dacă şi la ce conferinţe participă; primeşte, oricum, comunicatele pe mail;
• corectează singur forma finală a textului şi dacă e agramat are toate şansele să primească feedback dureros la modul direct şi, de cele mai multe ori, neplăcut;
• îşi permite opinii şi este direct răspunzător pentru ele; astfel apare şi selecţia naturală a cititorilor;
• reşapează şi el sau fură dacă atît îl duce capul;
• îţi găseşte singur ilustraţiile potrivite, apelează la resurse legale free sau face singur poze; descarcă, editează, face upload, administrează un folder online cu toate aceste ilustraţii;
• paginează singur textul fiecărei însemnări, decide asupra poziţiei imaginii în text, pune linkuri, utilizează tag-uri şi categorii pentru structurarea conţinutului;
• dă titluri! hehehe…
• se ocupă de promovarea conţinutului
• promovează conţinutul altor „colegi de breaslă”
• face parte dintr-o lume în permanentă schimbare şi îmbunătăţire, e nevoit să se adapteze rapid la nou, dispune de foarte multe resurse care-l pot ajuta să se perfecţioneze, să înveţe.

Cu siguranţă că nu am epuizat toate bullet-urile posibile, pentru niciunul dintre paragrafe. Şi nici vreo concluzie generată de posibila comparaţie nu am de gînd să aştern aici, la final. E posibil să vreţi să mai adăugaţi voi ce nu am scris eu sau poate chiar să analizaţi eventuale deosebiri sau posturi ce reies din cele de mai sus. Vreau doar să-i spun rapandulei care, acum cîteva zile, m-a gratulat cu apelativul de „jurnalist ratat”, că ieşirea ei mi s-a părut amuzantă. Ca să „te ratezi” într-o meserie, e nevoie ca mai întîi să o profesezi măcar cîţiva ani, să-ţi doreşti să performezi în interiorul ei şi să nu poţi din varii motive care ar putea ţine în mare parte de propriile incapacităţi. Desigur, poţi purta mantia ratării fără să renunţi la acea meserie şi eu unul cred că jurnalismul românesc ne oferă suficiente exemple de acest fel. Şi nu doar jurnalismul.