Posturi cu tagurile: "aberatii"

Asadar: cuplul grotesc si sifilitic anda-adam nu era suficient. Pofta de sex inchipuit de minori batuti de parinti cu ranga a mai nascut, brusc, trei personaje: Cioco Cioco (organul andei), Masturbatorul (organ independent, dependent de mina dreapta) si Cretinul care o iubeste pe Scenarista (probabil organul lui adam). Toti porno la liber, toti – neparolati, la indemina oricarui kinder care, plimbat printre linkuri, ajunge sa citeasca din intimplare asemenea timpenii. Ceea ce se si intimpla, avind in vedere viteza cu care ajung in diverse topuri. Ma duc sa vomit.

O noua familie lexicala imi naste in scafirlie, sugerata de tot acest circ dizgratios al scrisului despre nimic si nimicuri, in combinatie cu o apetenta tulbure si puturoasa pentru exhibitionism. Va ofer astazi, celor care nu scrieti despre tintarii omoriti pe pereti si despre ce culoare are ala micu-n pampers, despre ce mai fac diverse tirfe internationale si despre cum sa ne cretinizam progenitura cu televizoru-n fata inca din primele luni de existenta, substantivul comun „gramo”.

De astazi, este gramo tot ce poarta stampila

Cit de aberant si freakazoid si disperat dupa continut (lame) si dupa trafic poti fi atunci cind ii pui propriului sugar un televizor in fata ochilor ca sa faci fotografii la treaba asta si ca sa ai ce scrie pe un blog? Asta dupa ce postezi staruri porno cu tite si cururi goale, la liber. Astia-s complet dusi…

De la Comanescu am aflat ca neogen a gasit, in sfirsit, expresia grafica a personalitatii brandului sau. Ca si cum logo-ul (bun, stabil, din industrie) nu-i mai era de ajuns, iNeo este, asa cum ii si zice, un neofit. E gingas, e nestiutor si mirat. Are sprincenele ridicate a nedumerire si ochii bulbucati, in semn de continua pofta de cunoastere. Pentru ca, asa cum ziceam, iNeo e oarecum picat de pe alta planeta, e mai degraba un

Primita in redactia  din Bucuresti a unei reviste glossy.

Mi-am promis mie insumi mi ca n-o sa fac niciodata comentarii la adresa acestui individ, eroul articolului de mai jos si un extrem de vocal Mr. Nobody, a carui simpla vedere sau auzire imi provoaca repugna viscerala.  In consecinta am scos numele lui din articol, dar am convingerea ca unii dintre voi vor intelege lesne despre cine e vorba. Treaba mi s-a parut extrem de amuzanta si absolut definitorie pentru individul in cauza.

Zilele trecute au fost primele petrecute pentru mai multa vreme in compania si in spatiul vital al unui aparat GPS. Este una dintre cele mai timpite si mai enervante creaturi pe care cineva si-ar putea dori sa o asocieze cu „vacanta” sau „relaxare”. Sint convins ca aceasta creatie perfida este rezultatul unor conspiratii la nivel mondial, rodul pudred al unor minti diabolice hotarite sa distruga pina si cele mai calme secunde din viata unui om.

In primul rind ca Nea MIO asta refuza sa-si recunoasca greselile, iar atunci cind e clar ca habar n-are pe ce lume se afla continua sa te lase sa crezi ca

Am facut aproximativ 2,700 de kilometri in vacanta. Ne-am dus cu masina, ne-am invirtit pe insula destul de mult, ne-am intors, n-am avut nici cea mai mica problema in afara de benzina lenesa a celor de la AEGEAN. Ei bine, la nici 200 de metri dupa frontiera romaneasca am dat in prima groapa umpluta cu piine, sare si marame traditionale, ocazie cu care am facut pana. Bine m-am intors!

Nu-i demisia ca zboru’ / nici demis ca tradatoru’ (hit corporate) 

Aud tot mai des povesti despre cit de urit se vorbeste in urma lor, despre cei care dupa un oarecare numar de ani intr-o companie, se hotarasc sa faca o schimbare. CV-ul meu e un fel de „trei sute de metri garduri”, eu am ales schimbarea de fiecare data cind m-am plictisit, cind am ajuns la concluzia ca locul meu nu mai e „acolo”, cind m-am considerat inutil organizatiei sau cind pur si simplu n-am avut chef sa accept orice doar pentru ca acel orice imi platea confortul.

Deci nu eu sint exemplul in povestea asta. Dar ce te faci cu aia care pleaca dupa trei, cinci, zece ani dintr-o companie, ani lungi in care nimeni nu le-a zis nici „da-te mai incolo”, in care si-au luat bonusurile si cadourile in semn de apreciere fata de performantele lor, dar in urma carora incep bolboroselile cu spume in coltul gurii? E mai bine ca a plecat, oricum

Intru extrem de rar in restaurantele la mama. Numai atunci cind nu mai am absolut nici o alta optiune, cind da cu furtuna, finetele ard si fintinile sint toate otravite. Asta pentru ca numarul tepelor luate in toate punctele de lucru ale acestei afaceri este direct proportional cu vizitele mele pe-acolo. Ba chiar il depaseste, daca tin cont ca niciodata n-a fost vorba de o singura gafa. Prin 2000 eram fan, mergeam in Barbu Vacarescu de fiecare data cind aveam ocazia. In ultimii ani, insa, am avut de fiecare data ghinion: lipsuri din meniu, pahare ciobite, mizerii in ciorba, personal nesimtit, sefi de sala incapabili, „scapari” la nota de plata si asa mai departe.

Tin minte ca exact in 2000 am patit una foarte simpatica.