Iulian Comanescu a publicat ymterviul cu Emil Brumaru. Am simtit in multe pasaje gropile cascate intre lumile din care fac parte poetul si jurnalistul, minuitorul de stari induse si minuitorul de informatii, creatorul si consultantul. Doua lumi care se intilnesc uneori in oameni pe care-i stiu amindoi si care se despart parca fugind una de alta cind vine vorba de speculatii, scormoniri, politica, balast de consum.
Pe Brumaru nu-l cunosc atit de bine ca pe Villon. Primul imi place pentru „sosul de la silaba” si pentru bogatia, pentru aroma un pic desueta a carnii versului. Si pentru dibacia de a fi foarte poet intr-o literatura foarte „experimentala”. Pe al doilea l-am stors, l-am sugrumat, l-am hartanit, l-am dumicat. Mi-am hranit prin el pornirile pentru vagabondaj si pentru trivial. I-am admirat vulgaritatea princiara si am simtit durerea fizica a pretului platit de el pentru fiecare vers, pentru fiecare gind liber, pentru predispozitia lui la iubiri blestemate. M-am lasat plimbat intre contrastele lui halucinante, intre suav si grotesc, prezente deopotriva in ceea ce a lasat in urma.
Eu cred ca Villon a fost fericit. Doar ca, atunci cind era treaz, uita sa mai fie.
De suliţă, de lance aruncată,
de ghioagă şi de buzdugan strunjit,
de bardă, de săgeată ferecată,
de paloş, de baltag şi de cuţit,
Cele mai voi