O imagine a acestei remarcabile pinze de Camil Ressu putea fi gasita la sfirsitul unui manual comunist de limba si literatura romana. „Tarani odihnindu-se” este numele lucrarii. Intrucit privirile personajelor par a se intilni intr-un punct, in manualele cu pricina, preluate de la o generatie la alta, gaseai de obicei desenul unui blid de pamint in care se gasea un singur bob de fasole. Cum de curind mi-a fost dat sa aud expresia „te uiti ca taranu’ la iPod”, m-am gindit la o adaptare.

Mda, ati putea crede ca adaug acum inca o fila intr-o carte de bucate urbane, zamislita de inepuizabila imaginatie a romanilor iubitori de natura si de pic-nic. Gratare in fata blocului, in parcare sau pe trotuar, am mai vazut in Romania din ce in ce mai putin surprinzatoare. Dar asta din poza e chiar o premiera. Astazi, pe una dintre laturile Parcului Tineretului. Echipa de borduristi videlnici, ostenita inca de la sosirea in dispozitiv, si-a inceput ziua de munca printr-un prinz in natura. Metabolism perfect, daca luam in calcul ca era fix ora dejunului. Am crezut ca vor reactiona violent la semnele mele de curiozitate, insa nici macar nu s-au sinchisit. „Nu va suparati, pot sa va fac o poza?” „Faceti, domnu’… Ca ne-a mai pozat cineva saptamina trecuta, ca sa ne puna pe internet.”

Uite-asa arata o invitatie la conferinta de presa (cred) a Galei Premiilor Gopo. Primita pe mail de la „ioana”, un nume frumos, scris cu litera mica. Probabil ca nu mai dureaza mult pina vom primi „comunicate de presa pentru publicare imediata” de pe adrese de mail gen „sexyboobs1328”. Va multumim pentru participare!

Primul exercitiu cit de cit decent de editare video pe care ma incumet sa-l scot in lume.

PS: aflu ca si andressa are cel putin bucurii melomane la Grey.

Si inca una, de la Yvonne, pe tema insemnarii de mai jos. Adevarul e ca iepurii au ramas o afacere foart eprofitabila, mai ales cei gigantici, cum are un tip de Buftea, probabil detinatorul celor mai grele exemplare din Romania. Am avut si eu unul prin clasa a opta, il cumparasem din piata pentru disectie, la ora de Anatomie.

Azi-noapte am picat din intimplare pe TVR2, la un meci „legendar” intre Dinamo si Panathinaikos. Parca vreo cinci goluri au dat militienii in partida cu pricina. Dar cum nu am microbul prea adinc in singe, altceva mi-a produs vibratii spontane. Cum jocul era pe Stefan cel Mare, peisajul publicitar comunist fotbalistic dezarmant mi s-a parut mai interesant decit golurile marcate in poarta grecilor. Panourile, probabil facute din metal si placaj, nu se diferentiau cu nimic de „stilul” lozincilor purtate pe la demonstratii. Uneori astea erau „produse” de absolventi de arte plastice, pictori de care sandramaua comunista nu prea avea nevoie daca nu executau macar citeva portrete cu „realizari”.

Cit despre continut… Am desifrat citeva inscriptii gen „Galeria Modei”, „Bucur Obor”, „REFOLOSIND HIRTIA O SALVAM PADUREA”. Mi-am adus aminte de pancarta uriasa pe care o vedeam de fiecare data cind trenul se apropiat de Gara de Nord (nici o masa fara peste) si, automat, de catrenul aparut prin optzeci si ceva in revista Saptamina, pe aceeasi tema: „valul valureste/malul malureste/salcia usor sopteste: nici o masa fara peste”. Mai jos, alte citeva mostre publicitare din epoca.

Hi there, Wellington! Unul dintre orasele din lumea asta in care mi-ar fi placut sa ma nasc. Si probabil singura tara pentru care as lasa Romania.

Salut, Plainfield, New Jersey! Nu te-am mai vazut pe-aici. Bine-ai venit! :)

Bai, ce-mi placeau astea… Nu-mi placeau cele inzorzonate, cu capac si oglinda ori cu balerine de plastic, invirtite cu magnet, intr-un dans care n-avea niciodata legatura cu melodia. Mai degraba le placeam pe alea cu un fel de panorama facuta din hirtie, care se derula pe sub un ecran de plastic. Cu pitici sau personaje hazlii din padure. Uneori ecranul era striat, cit sa-ti dea impresia de miscare si pe o a doua dimensiune.

Imi placeau si cele cu sfoara, de care trageai cu un inel de plastic. Melodia se termina cind inelul sforii ajungea din nou sus. Am primit una de-asta. Destul de tirziu ca sa mai fie doar o jucarie. Destul de tirziu cit sa nu insemne ceva. O inima alba, din plastic, sparta la un colt. Cu o sfoara murdara si inel alb. Cu un abtibild (ceva gen Barbie?) pe una dintre fete. Era grea. Prea grea sa fie o jucarie. Intr-o zi a devenit atit de grea, incit a trebuit sa scap de ea. Cinta frumos, printre scrisnete metalice si rezonante de tinichea. N-am aruncat-o. N-am spart-o. Am trimis-o departe. Cu regretul cu care lasi din nou in salbaticie un pui de animal pe care l-ai tinut o vreme inchis cu garduri. Am trimis-o sa-i cinte cui nu-i va fi adus aminte de nimic.

De-amu’ sa nu mai aud de la ceilalti prieteni a mei oradeni daca avut-am probleme la „granita”, daca m-or intrebat una-alta la vama, la Brasov, daca le inteleg graiul sau cum e sa te simti strain prin Tara Ardealului. Si sa mai stie ca tat o oradianca m-o decernat cu asta hirtoaga ghe care-s mindru tare, tulvai! Multumesc, Anca.

Sint foarte curios cum ma voi comporta in momentul in care vor intra in distributie noile pachete de tigari, cele cu orori. Pe vremuri existau niste abtibilduri cu copii scribosi, monstri cu furculite in cap si asa mai departe. Garbage Pailkids le zicea. Faceam colectie, faceam schimb, le lipeam pe copertele caietelor sau pe ghiozdan. Cred ca imi va fi pur si simplu scirba sa cumpar astfel de tigari. Despre renuntat la fumat – nici vorba influentat de aceasta noua gaselnita. Imaginile sint aberante si deloc explicative. Sint socante, deci probabil ca vor fi si mai bine primite exact acolo unde se zbat mai tare „antifumaciosii”, adica printre tineri. Probabil ca o mica afacere cu etui-uri pentru pachetele de tigari (ca imbracamintea pentru telefon) ar putea da roade. Poate chiar producatorii de tigari se vor gindi la asta.