Poze cu cacao. Sau „cacau” :)

Brazilienilor şi în special baienilor (locuitorii statului Bahia) nu le e jenă să se facă de cacao. Ba chiar dimpotrivă. Fermele (fazendele) de cacao au reprezentat multă vreme ocupaţia principală şi interesul special al proprietarilor de terenuri din zonă. Cele două cicluri anuale de creştere, investiţia relativ mică, preţul până de curând ridicol al terenurilor şi costurile reduse cu mâna de lucru (o „bună” bucată de timp chiar spre zero dacă ne gândim că angajaţii erau, de fapt, sclavi) au făcut din cacaua braziliană o afacere strălucitoare.

Asta până pe la începutul anilor ’90, când „foot-and mouth-desease” a distrus vreme de mai bine de doisprezece ani mai tot ceea ce agricultorii şi industriaşii construiseră. Recoltele au scăzut drastic calitativ şi cantitativ, livezile şi afacerile pe care mulţi dintre proprietari s-au chinuit să le vândă nu au prezentat interes pentru nimeni, aşa că multe ferme au ajuns în faliment sau au fost pur şi simplu părăsite. În ultimii zece ani, situaţia este pe un drum promiţător. Exodul europenilor şi nord-americanilor în căutarea unui stil de viaţă de mai bună calitate a readus natural şi interes pentru permacultură, specialişti şi totodată educaţie de nivel superior în acest domeniu. Cu puţin noroc, în următorii zece-cincisprezece ani producţia va ajunge din nou la nivelul vremurilor ei de glorie. Un fapt  pe care e posibil să nu-l fi ştiut: cea mai apreciată cacao la nivel modial nu este exportată astăzi de Brazilia, ci de Venezuela.

Toată această poveste şi noianul ei de tradiţii nu-i împiedică, însă, pe Brazilieni să consume în gospodărie cacao industrială de calitate îndoielnică şi preţ mic produsă, ambalată şi comercializată de marile corporaţii din FMCG, amestecuri îndulcite şi multe alte porcării atât de comune „lumii civilizate”.

Astăzi m-am bucurat de câteva fructe de maturitate optimă, cumpărate la micul târg de produse naturale care se întâmplă în fiecare sâmbătă dimineaţa în piaţeta de la capătul străzii pe care locuiesc. Până să ajungă „serioasă”, din boabe lăsate la fermentat, apoi uscate la soare în şoproane cu acoperiş mobil (barcaça), apoi prăjite etc, fructul proaspăt e un deliciu pentru oricine ajunge într-o zonă cu livezi de cacao. Boabele, aşezate vertical pe o nervură în interiorul fructului, sunt învelite într-o pulpă albicioasă, de consistenţă uşor „slimy”. Gustul, însă, dulce-acrişor, e o minune. „Mustul” obţinut prin presarea ei este numit „miere de cacao/mel de cacau” şi nu poate fi comparat cu nimic altceva din ceea ce aţi băut deja.