EXILAŢII EMIGRANŢI ROMÂNI

Ajung la concluzia că mulţi români care trăiesc în afara graniţelor ţării lor de origine experimentează un fel de complex fals al exilatului. Cine a plecat din România, a plecat pentru mai binele lui propriu. Fianciar, sentimental, spiritual, geografic, geodezic, carstic sau piscicol. Indiferent de statutul său social din ţara de origine, demersul emigrării a fost dictat de motive pur personale. Sigur că ştiu multe situaţii în care cei care au plecat au luat decizia asta din motive generate de mersul anapoda al multor lucruri din România, dar gestul în sine a vizat nimic altceva decât îmbunătăţirea propriului trai şi propria fericire a celor care au plecat. Şi pentru că „bunele obiceiuri” nu se pierd aşa uşor, polarizarea rămâne sportul preferat al românilor şi dincolo de hotarele ei.

Interesant e că pseudoexilaţii ăştia sunt de ambele feluri: patrioţi mucăiţi, care smiorcăie tristelnic de fiecare dată când în ţară cineva trage o băşină cu stropi, dar şi huiduitori viscerali, care la fiecare năsărâmbă mioritică găsesc un nou prilej de a ridica degeţelul moralizator sau de a beşteli dirigenţial „poporul” care (vai!) nu mai are nicio şansă întru iluminare şi îndumnezeire… Ca şi cum, de îndată ce s-au propăşit prin străinătăţuri, ei fie descoperă cât de tare-şi iubesc ţara, fie au o viziune mult mai clară asupra realităţilor româneşti şi se dezic viguros de nenorocitul de popor care-şi permite să populeze în mod necorespunzător aşa o ţară frumoasă. Ba pardon, există şi specia care prezintă, bipolar, ambele caracteristici. Dar asta e o chestiune pur medicală, care mă depăşeşte.

Cred că oamenii ăştia uită sau omit cu neobrăzare câteva lucruşoare. Unul dintre ele, de pur bun simţ, ar fi chiar cel despre care vorbeam în primul paragraf. Atâta vreme cât nimeni nu le-a suspendat cu forţa calitatea de român, decizia personală nu-i transformă nicicum în exilaţi. Apoi, fără urmă de supărare, faptul că o parte din cariera noatră de români am fost parte din „sistem” şi la un moment dat am decis să ieşim din el, nu ne scuteşte în niciun fel de responsabilitatea de a fi fost una dintre rotiţele care au ajutat mecanismul să funcţioneze în formula şi în direcţia pe care acum o căinăm sau o mustrăm. Nu ne umple nici de glorie, nici nu ne plasează pe soclul victimei şi cu siguranţă nu ne permite să-i luăm la ştangă pe aceia care nu au decis la fel ca noi. Nicidecum în ultimul rând, cu cât vociferăm mai aprig, indiferent de sensul (mai degrabă nonsensul) în care o facem, cu atât mai apăsat ne subliniem incapacitatea de a fi schimbat ceva în România şi cu atât mai vârtos ne zugrăvim eşecul în demersul natural de a ne face sociatatea mai…trăibilă.

Îmi permit să cred că fac parte dintre aceia care nu au plecat din România stuchind în urmă sau fugind de români. N-am plecat din ţară „ca să fac bani” sau „pentru că acolo nu se poate trăi”, aşa că-mi rezerv dreptul la decenţa de a nu mă alătura niciunuia dintre cei doi poli. Românii o vor duce bine sau rău indiferent de crizele pro şi contra lor ale istericilor de ambe orientări. Poate ne gândim din nou la asta când rezultatul alegerilor va fi decis de votul „românilor din străinătate”, această păpuşică Chucky electorală a ultimului deceniu.