„ĂLA CARE ARE CÂRCIUMĂ”

miercuri, 19 mai, 2010 la 12:29 pm

„Păi şi cum faci acum? Adică…nu mai eşti ăla care se ocupă de comunicare… dacă vei vrea să mai iei vreodată un proiect de consultanţă, PR sau Marketing, tu vei fi ăla care are cârciumă… Ai renunţat la ce făceai ca să fii…cârciumar?…”
Tipul părea uşor perplex cu nuanţe de condescendenţă. Mâncase creveţii cu sos de ghimbir şi lemon grass, păpase chiar şi orezul asiatic cu legume, în care confundase usturoiul verde cu ceapa verde (pe care înţelesesem că nu o suportă) şi mă privea cu o undă fină, dar sesizabilă, de compătimire.

E o întrebare care mi s-a pus destul de des în ultimele săptămâni, într-un fel sau altul. Cârciumar, să trăiţi! Dar unul care construieşte brand pe propria răspundere, cu ROI-ul mai aproape decât cămaşa de pe el. Cu răspundere directă și imediată pentru fiecare pas, lingură, pahar, zâmbet sau…cheesecake 

Ce fac în ultimele săptămâni? Am început să construiesc un produs, am calea de distribuţie în cele 50-80 de locuri din restaurant şi de pe terasă, îmi tremură mâna când vine vorba de preţuri şi, uneori, mai fac şi nişte promovare. Adică încerc să întrunesc cei patru P în beneficiul propriului business, creat alături de fratele meu, Mărgărit.

Fac Marketing. Când aleg o bucată de carne sau un sac de morcovi, mă gândesc la cum se vor comporta ele în timpul preparării şi încerc să nu mă pierd pe drumul dintre calitate şi compromis financiar. Când scap trei cristale de sare în plus sau în minus în gulaş sau în ciorbă, fac tot Marketing. Mă ocup de Marketing când îi povestesc unui oaspete cum fac „Amsterdam Sage Salmon” sau „Grapes of Joy”, când mă încăpăţânez să cumpăr doar muşchi de vită proaspăt, necongelat, de la vaci tranşate chiar în ziua în care fac şi achiziţia, când prefer să stau în bucătărie, pentru o ciorbă, cu vreo două ore mai mult decât în cazul în care aş găti cu prafuri, cuburi şi alte concentrate.

Tot Marketing se cheamă că fac şi atunci când ţin morţiş să văd aproape fiecare farfurie înainte de a ieşi pe uşile batante ale bucătăriei, când schimb meniul de prânz în fiecare zi, de luni până vineri, sau când decid să nu iau bani pe mâncarea servită greşit. În prima zi, pe 8 aprilie, am dus la masa unor vergetarieni două porţii de paste cu carne. A fost sută la sută eroarea mea, mi-am asumat-o, iar clienţii respectivi au mai venit de trei ori de-atunci.

Ultimul „P”, cel pe care mulţi dintre colegii mei încă îl confundă cu Marketingul în sine, îmi ocupă cel mai puţin timp comparativ cu ceilalţi. Dar asta nu pentru că aşa mi-aş dori. Doar că acum, prin comparaţie cu joburile mele anterioare, am condiţiile şi maturitatea de a crea mai întâi produsul, de a-i cizela serviciile, de a-i calcula preţul optim, atribute pe care abia apoi mă voi concentra să le promovez.

Da, sunt de vreo o lună şi jumătate „ăla care are un restaurant”, dar sunt şi implicat în cel mai important proiect de Marketing de până acum. Ori, dacă prin absurd aş mai accepta în viitor să mă implic în proiecte ce nu-mi aparţin, probabil că acei oameni nu mă vor căuta pentru experienţa mea de „cârciumar”, ci pentru aceea de individ care a experimentat povestea asta frumoasă a Marketingului şi altfel decât pe banii şi interesele altcuiva.

Related posts:

  1. Anomalii româneşti de cârciumă
  2. Şase principii care te vor ajuta să fii tratat ca un rege într-un restaurant
  3. Motive pentru care aş da o tură prin România/Europa anul viitor
  4. Raionul care știe despre pește
Tags: