PRIETENIE SI COMPROMIS

joi, 6 martie, 2008 la 2:35 am

Chiar… Cit compromis e intr-o prietenie adevarata, de lunga durata, intr-o prietenie temeinica, incercata in sute sau mii de piedici marunte, dar care s-a incapatinat sa reziste? De cite ori e „treaca de la mine”, de cite ori – „n-are cum se se schimbe” sau „asta este, ii sint prieten dincolo de toate bubele”? Si de cite compromisuri din cealalta parte ai apucat sa-ti dai seama? Institutia prietenului cel mai bun… Acela care stie absolut totul despre tine si care stie, la rindul lui, cele mai ascunse amanunte din viata ta. Alaturi de care te maturizezi, inveti, experimentezi, te bucuri, blestemi sau iti recunosti greseli. Si caruia ii amendezi erorile cu promptitudine si argumente din aceleasi sentimente durabile.

Prietenului cel mai bun ii cunosti in detaliu si calitatile, si defectele. Dintre cele din urma, unele majore, probleme adinci de caracter sau apucaturi transmise pe cale ancestrala. O vreme le amendezi. Dupa care te resemnezi. Pentru ca legatura este atit de puternica incit esti capabil sa accepti compromisul. Aproape ca intr-o casnicie, accepti partile proaste din dragoste pentru cele bune. Pe cele proaste nu le poti ascunde sub pres, nu poti face abstractie de ele mai ales in cazul in care propria constructie le respinge natural. Dar le lasi oarecum suspendate, in favoarea celor bune. Resemnarea presupune doar o reglare a vehementei, a intensitatii luptei. Vei amenda in continuare, vei reveni (si deveni) obsesiv asupra scheletilor din dulap. Din reflex sau ca un ecou mut ce parca avertizeaza. „Stii ca asta nu e ok din punctul meu de vedere!”

Si rezisti. La fel de multe ori ca intr-o casnicie, din obisnuinta, de dragul vremurilor bune, din nesiguranta sau din teama ca, oricum, altul macar la fel de bun nu mai ai cum sa gasesti. Trec ani. Multi. Problemele tale de caracter sau de conduita se adincesc, hranite fie de lipsuri sau de complexe, fie de orgoliu sau de nebunia puterii. Rareori, ce e stricat din copilarie sau din adolescenta se lasa imbunatatit pe parcursul maturitatii. Mai degraba se „imbogateste”, infloreste napadindu-si gazda ca pe o casa in curs de paraginire. Numai ca, odata cu toate astea, parca si toleranta intru compromis incepe sa se fisureze. De multe ori se rupe. De la fel de multe ori se surpa doar pe dinauntru, lasind loc unui alt tip de resemnare. Aceea a secretelor pazite mai bine in cercul increderii, aparate din scurt de un posibil…semicerc al santajului.

Mi-am pierdut cel mai bun prieten in urma cu citiva ani, din momentul in care n-am mai fost in stare sa gasesc destule argumente atunci cind mai erau sanse sa-l salvez de el insusi. Pentru cei care n-au trait asa ceva, e greu de inteles. Probabil ca e ca atunci cind pacientul este hotarit el insusi sa moara, indiferent de variantele propuse de medici si sustinute de familie. Moartea asta poate imbraca unele dintre cele mai diverse intruchipari ale tentatiei. Nu percepeti aici conceptul mortii ca pe o situatie finala, moartea poate fi tentatia puterii, a parvenirii, a negarii supreme sau, deopotriva, a renuntarii, a unei existente cu raspundere limitata si aspiratii marunte.

Ca si in cazul mortilor dragi, cel mai greu este sa auzi de la altii despre prietenul plecat. Despre morti, numai de bine. Despre mortii vii, de cele mai multe ori numai de rau. Te macina si durerea adevarurilor, si vinovatia, si regretul ca va trebui sa-si mestece singur tot amarul pe care erai dispus sa-l imparti cu el cind era…in viata. Cind aveati in permanenta despre ce vorbi, cind existau mereu subiecte de consultanta reciproca si motive de conflict constructiv. Nici o relatie de conjunctura nu poate naste o prietenie autentica, asa cum nimeni care nu simte alaturi de tine si impreuna cu tine nu este dispus sa-ti acorde concesii.