DUPA „JURNAL DE BORD”

Am terminat cu greu cartea lui Dan Goanta. Nu pentru ca scrisul lui ar fi greu de mestecat, nu pentru ca nu mi-ar fi placut. Dar cred ca este prima carte scrisa de un un pe care l-am cunoscut si care nu mai e. Si, mai mult, un om care mi-a placut tare mult in masura interactiunilor noastre. Probabil ca unii l-au considerat pe Dan un neadaptat, un misplaced. Ceea ce, pe undeva, nu e deloc lipsit de adevar. O recunoaste si el in jurnal, revenirea de la Londra, dupa sapte ani de BBC, fiind primul pas catre ratacire, catre adevarata dislocare.

L-am cunoscut pe Dan Goanta in postura ingrata a producatorului Danei Deac, la inceputurile antenei trei. Auzisem de el cind era la Europa FM, dar nu-l intilnisem. Il auzisem de citeva ori si imi placuse fraza lui. La inceputurile statiei ma tinusem departe de EFM, stiam ca aparitia lui urma sa distruga Totalul, treaba care s-a si intimplat rapid. De ce “postura ingrata”? Pentru ca in apropierea Danei nu se putea construi o echipa, ci doar o mina de slugi care erau nevoite sa functioneze numai trase de sforicele sau intoarse cu cheita.

Multe pretentii de jurnalism profesionist, toane cit cuprindea si o cumplita lipsa de performanta. Contau mai degraba formele, lipsea esenta si mai lipsea si forta unui program informativ de dimineata. Curind au aparut initiativele goale, cu tenta sociala sau politica, dar de cele mai multe ori tratate doar cu o revolta de mahala, Danei lipsindu-i resursele reale pentru conexiuni si actiuni concrete. Ba, intr-un caz, povestea a esuat ca o fumigena, in urma unui telefon de cumintire. Practic, in jurul Danei totul trebuia sa graviteze accelerat, ea insasi mi-a parut intr-o permanenta alergatura cu frica de esec, cu ceasul biologic, cu propriile frustrari. Relatia noastra a culminat cu o fotografie facuta de Costin Giurgea sau de un coleg de-al lui, fotografie aparuta intr-un customer magazine, in care ea si-a descoperit cu groaza citeva riduri. Dupa episodul asta nu mi-am mai raspuns la salut.

Cu Dan fumam si-l ascultam. Ne marturiseam reciproc tristetile, ale lui provocate de stilul Danei, ale mele – de lipsa de coerenta, bugete si viziune de marketing a diriguitorilor din Intact. Mi-a povestit o multime de episoade si il simteam depanind cu pofta. Parca vorbea scriind si evoca provocindu-mi imagini, aproape ca vedeam tot ce intregea universul istorisirii lui. Stilul si fizionomia lui mi-au adus aminte atunci de un format de televiziune la care ma mai gindisem anterior, pe care l-am rescris si propus ulterior lui Sorin Oancea. Ca in majoritatea incursiunilor mele in a initia vreun soi de comunicare su superiorii mei din antena, raspunsul n-a venit niciodata. Lui Dan i-am povestit despre format la vreo doua saptamini dupa ce trimisesem memo-ul. A parut flatat in prima faza, dar mi-a spus prin barba “Pai da, dar pe Grivei l-ai intrebat? El vrea?” Dupa care mi-a spus ca nu crede ca stilul lui ar placea oamenilor si ca, oricum, nu-i place sa apara.

Jurnalul lui Dan este departe de a fi agonic, in ciuda faptului ca reprezinta ultima lui perioada de viata. Mi-a readus in actualitate, printre altele, un subiect pe care multi dintre noi il framintam din cind in cind, acela al balantei dintre ce stiu si vreau si-mi place sa fac versus ce trebuie, ce vor altii sa fac, ce imi aduce mai multe avantaje materiale.