Doar foto de data asta. Nu sunt prea fericit de cum a ieşit, dar măcar am făcut nişte poze drăguţe :) Să nu mă-nţelegeţi greşit, s-a mâncat rapid, a fost comestibilă, dar nu suficient de bună încât să-i spun şi povestea. Cu proxima ocazie, însă, revin cu detalii.
Lipan? Primul şi până acum singurul „toboşar” care mi-a arătat că la tobe se poate cânta. Atât.
Data trecută, fileul se uita spre stânga. Apoi şi-a pironit privirile în sus, încercând să urmărească atent şi semicircular zborul bezmetic al confratelui cel liber, zburdalnic, aerisit la mine, dar lovit şi expediat în permanenţă între doi poli ce par să-şi formuleze prin el nemulţumirile unuia faţă de celălalt, imposibilitatea acceptării reciproce.
Ia să mă gândesc un pic… Când l-am văzut şi auzit eu prima oară pe Marius Mihalache? Ştiu că a cântat de pe albumul „Eclipse”, că era în deschiderea unui Chick Coreea, parcă al doilea descălecat al ăstuia la Bucureşti, la Sala Palatului. Nu mai ştiu în ce an. Da’ mi-a plăcut. Mi-a plăcut ţambalul cult, jazzy, cu filon folcloric autentic, echilibrat pe toate părţile şi mai degrabă prietenos decât psihedelic şi astral.
Mai apoi l-am văzut la o serbare de-a Jurnalului Naţional, la Clubul Diplomaţilor, prin 2005. Cu gaşcă mare, cu nevastă şi taraf şi costume făcute de Liza Panait. Ţigăneală curată, mândră, muzicală şi colorată, în fum de grătare boiereşti şi zâmbete de Tucă aniversar.
Şi sâmbăta asta. L-am auzit cam ca în imaginile de mai jos. Poate-mi spuneţi şi voi dacă auziţi ceva uitându-vă la ele.
Deci, băi, culturiştilor deplasaţi în grup compact la un eveniment socio-cultural în seara zilei de sâmbătă, 16 mai a.c., pe raza Sectorului 2, mai exact la amfiteatrul Mihai Eminescu, de pe raza Stadionului Naţional Lia Manoliu, fost 23 August, se dă ca enunţ imaginea de mai jos:
Ei bine, numerotând cu 1 2 3 şi 4, de la stânga spre dreapta, personajele din figura alăturată, să se determine răspunsurile aferente următoarelor întrebări:
Păi na, în plină eră a customizării, eu de ce nu mi-aş face propria grădină pe balconul meu generos, de opt metri şi jumătate lungime? Nu prea pun pe-aici poze cu maşina, piscina, amanta şi lanţu’ de aur de la gât, aşa că azi o să-mi permiteţi o mică extravaganţă cu pretenţii botanico-aromatice. Corect?
Cum de scris văd că tot nu mă duce muşchiul să mă reapuc serios şi cu gătitul sînt cumva „între lumi”, măcar să mai fac cîte-o poză. Uite, de curînd am început să mă întreb cum ne văd pe noi unele chestii din jur. De data asta, una dintre experienţele de sîmbătă după-amiază. Fiuleul de badminton s-a uitat în stînga şi a văzut ceva de genul ăsta:
Două buburuze, puţin înainte de vîrsta marilor secrete.
V-am mai spus, aş putea trăi doar cu fructe de mare. Creveţii cu sos de usturoi verde ridică, însă, probleme complicate. Cum ar fi raportul supraunitar dintre timpul cît îi admir şi timpul în care-i mănînc :).Timpul în care îi prepar e un amănunt de-a dreptul neglijabil.
Voi aţi avut insectar cînd eraţi şcoleri? Mie-mi plăceau insectarele de la laboratorul de Ştiinţele Naturii, mai ales ordinea în care erau aşezate gîngăniile în el. De fapt cred că ăsta a fost motivul pentru care începusem ţi eu să mă ocup cu chestia asta, dar mi-a displăcut profund sunetul acului care trecea prin beregata bietelor „paciente”. Chiar, o fi existînd vreun insectar online?
Design realizat de
Cele mai voi