Posturi cu tagurile: "despre altii"

De luni, sapte ianuarie, stirile de la sport.ro si, in general, peisajul feminin si nurliu al stirilor sportive de televiziune din Romania, se imbogatesc cu o noua diva. O cheama Alexandra Derevici si am fost colegi in Buftea. Dupa ce va hotariti sa va desprindeti ochii de pe fotografii, cititi mai jos despre reactiile pe care le-a provocat Alexandra in prima saptamina petrecuta in „cetatea filmului”.

Pun si eu umarul la posteritatea micutului George Plesu, care a furat cu nerusinare designul original al blogului Mariei Popistasu. Sa-ti fie de bine, puiut, toate rezultatele din Google care iti vor asocia ilustrul nume cu diverse calificative de ocara, gen „hot”, „copiator” sau „nesimtit”.

A fost din nou Craciun, deci sezonul in care Hrusca da piatra la o parte si iese din pestera pentru inca un turneu. Tot vazind spotul Cosmote despre care chiar nu am chef sa mai zic nimic, mi-am dat seama ca intre morosanul suedez si Rolling Stones exista o asemanare izbitoare: in timp ce Stones nu si-au schimbat componenta de zeci de ani, Hrusca nu si-a innoit repertoriul de tot atita timp.

Zilele-astea, pe usa agentiei BCR din universul meu casnic sta lipit prost, cu bube albastre si riduri, un autocolant mare si urit pe care scrie la inceput „Sintem adeptii stabilitatii.” Platforma din fata usii e plina de resturi de gheata si noroi alunecos. N-au nici macar un pres pe care sa incepi sa-ti recapeti…stabilitatea.

Happy TEN! Inspirata alegere sa-ti sarbatoresti aniversarea chiar in primele zile ale anului, cind destui romani consuma TV la greu. Anul asta m-au prins si pe mine la inghesuiala, cu Wag The Dog si Casino, iar miine probabil ca nu voi rata Raging Bull. Filme grele, filme bune, scene memorabile. Imi aduc aminte de primii pasi ai HBO in Romania, de PR-ul dragut pe care il facea pe-atunci Lidia Solomon (intre timp deja de multi ani la Vodafone), de micile campanii, la care au renuntat intre timp dintr-o minima logica functionala… Tin minte ca am avut un parteneriat cu ei pentru un concert Cher pe care l-au promovat cu niste concursuri la radio. Au dat Afise A0, cite un rucsac si CD-uri originale cu cel mai recent, la vreme aceea, album Cher. Problema a aparut cind si-au dat seama ca reprezentantul in Romania al casei de discuri (Sony parca) nu avea decit vreo cinci CD-uri pe stoc. Asa ca le-au comandat direct din US. :)

Dincolo de tot balastul infernal si de reluarile pe care le difuzeaza din ratiuni comerciale, HBO merita aplauze pentru filmele bune, filmele vechi si filmele romanesti pe care se incumeta sa le difuzeze. Un mare minus, insa, pentru filmuletul cu osanale testimoniale pe care il difuzeaza zilele-astea, care nu transmite mai nimic, in care frazele sint strimbe si nenaturale si care mai e si foarte prost filmat, regizat si editat. Mie mi se pare mai mult decit inutil. Foarte lame sincroanele in care li se ureaza „mai multi abonati”. In rest, toate bune, HBO.

Cred ca este cel mai bine scris si mai „politically correct” album al Parazitilor. Are vorbele mai bine legate decit oricare alt album de pina acum, insight social mai corect decit in trecut, umor mai fin, mai „lucrat”. Io i-as zice „maturitate”. Plus featuring-uri bune de tot, good stuff. Mai putin treaba de la final, cu avortonu’ agitator. Nici nu stiu cum sa-i zic, da’ e proasta si miroase urit. Asa ca dau skip. In rest – thumbs up de la piesa o1 pina la 20.

Daca acum citeva saptamini ma uitam cum familia de gramojeguri dadea apa la moara limbismului politic cu o exclusivitate demna de o cauza mai nobila, intre timp descopar ca „suava” anda, mama onanistilor si doamna fantasmelor sexuale neimplinite a acceptat public ca e cu foamea-n git. Demersul oricum schiop si scris mizerabil este acum spatiu de joaca proasta pentru un magazin cu articole pentru adulti. Puah, ma dau in vint dupa celebritati de-astea vegetariene by financial pressure. Si cind halesti rahat de carnivor tot pipilosof libercourjettator vegetarian te cheama?

Ca tot vorbeam de dimineata despre poftele carnale ale romanasilor in spiritul Sarbatorilor si Anului Nou. Intru in seara asta sa iau ciorbe „to go” dintr-o crisma populara din Primaverii. To go, fin’ca la nefumatori nu mai au mese si fin’ca in ultimele zile am lasat bucataria sa se odihneasca pentru zilele ce urmeaza. Ciorbele au fost execrabile, cea de „vacuta” semana mai mult a tocana de adunare generala facuta ieri, cea de burta probabil ca fusese fiarta vreo 30 de minute, Wrigley’s fiind mic copil pe linga bucatile de elastic ce pluteau, putine la numar, in zeama anosta.

Insa m-am imbogatit cu o experienta noua cit am asteptat sa-mi aduca oamenii sufertasele. La masa de linga casa, doi baietasi molfaie neste chestii amorfe, care nu miros a nimic. Unul e „muscle”, cu deltoidul cit un cap de mamut, ras pe ceafa in trei rinduri, imbracat „sport”, ca pentru restaurant: un tricou care crapa pe muntele de carne si pantalonii de la treningul de simbata seara. Celalalt e subtirel, la blugisori si puloveras. Cu un inceput de creasta cuminte, pe care probabil ca se chinuie s-o evidentieze cind scapa de vreun ochi parental vigilent. Are aifon, la care incepe o convorbire. De fapt asta e si momentul in care ii remarc prezenta.

E mult mai periculoasa si mai greu de masticat sau strivit sub talpa decit beizadeaua centrala. De o saptamina imi tot suna in minte o discutie pe care o purtam cu fratello (care, apropo, m-a cam bestelit pe tema activitatilor lui de la revulutie, asupra carora voi reveni cu alta ocazie) acum mai bine de zece ani, despre un anume aspect ce diferentiaza presa locala de aceea facuta in Bucuresti, cu distributie nationala. Zicea el atunci, si sint convins ca jurnalistii din presa locala ii dau si acum dreptate, ca acolo dai mai usor nas in nas cu „subiectii”, ca presiunile sau amenintarile sint mai la indemina lor, ca mai lesne te calca masina sau iti iei un par in cap decit atunci cind tavalesti in cerneala o maimarime „de la centru”.

La fel si in cazul copiilor de stabi, naraviti la scandaluri, trafic sau amenintari cu arme de toate culorile. Daca in Bucuresti isi vad de liniile si liniutele lor, de distributia si furturile lor, de evaziunile si capriciile lor costisitoare in spatii special amenajate, departe de ochii pulimii, prin alte orase sint surghiuniti la amestecul cu oamenii normali, adusi cu forta prin cluburile si stabilimentele in care si restul lumii are tupeul sa-si piarda, cu parcimonie, cite-o vineri sau cite-o simbata seara.

Stiu. Se vor gasi (probabil s-au gasit deja) o multime care vor spune ca Mme Parghel a luat-o razna, ca s-a prostit la…a doua tinerete si ca este inadmisibil ca un muzician de talia ei sa faca asta. Si i-am amintit aici pe unii ascultatori de jazz care nu pot concepe disponibilitatile variate si glisajele mai „funky” pe care un artist adevarat le poate experimenta din cind in cind. Iata despre ce vorbesc: