Cum n-am făcut eu trei emisiuni de televiziune

joi, 8 ianuarie, 2015 la 7:21 pm

Când ceva se chinuie să se întâmple şi parcă fiecare pas către un eventual deznodământ fericit e blocat de nenumărate întâmplări potrivnice, toate semnele spun că acel ceva nu trebuie să se întâmple. Nu e superstiţie, nu e fatalism, nu e spirit mioritic, e felul în care Universul îţi transmite că trebuie să mai aştepţi, să faci un pas înapoi pentru că adevărata oportunitate nu a sosit încă. E pe drum, va ajunge la tine, dar nu e aceasta la care te uiţi tu acum şi pe care te dai în dos şi-n cap ca s-o faci cu tot dinadinsul să se împlinească.

În afară de campania de pe Realitatea TV din 2009, în care am filmat vreo 40 de clipuri în vreo şase zile (toate cu o singură tigaie pentru că doar aceea mergea pe plita cu inducţie, un OZN în România la acea vreme) în beneficiul unui lanţ de magazine alimentare, proiect care oricum s-a născut cu mare chin şi de pe urma căruia „gazda” filmărilor se plânge şi azi că a rămas neplătită de „producătorul-mijlocitor”, televiziunea a fugit de mine ca Aghiuţă de cădelniţă. Neluând în calcul capitolul „Masterchef”, istorioară pe care o trec la „greşeli strategice asumate”, vă povestesc mai departe trei momente în care „n-a fost să fie”.

sad woman

Înduioşătoarea.

Nu mai ştiu în ce fel, aflu despre un casting. Aveam deja restaurantul, deci o producţie TV ar fi picat la ţanc pentru continuarea transferului de notorietate în eventuală creştere, dinspre mine către business. De prisos să vă aduc aminte că, în România, televiziunea face în continuare minuni când vine vorba de notorietate.

Şi mă duc la casting. Filmez într-un apartament de bloc, cu o tanti care se văicăreşte că n-are habar de bucătărie, se minunează toată când îi toc un morcov şi îi curăţ un peşte care cam puţea, îi povestesc, gesticulez, îi cânt, o iau la dans… „Formatul”, aveam să aflu, era cam aşa: în „familia Xulescu”, unul dintre membrii familiei se crede un bucătar desăvârşit şi nu e. Îşi chinuie apropiaţii cu experimente înfricoşătoare, preparate de neatins etc. Una dintre „victime” îl contactează pe „bucătarul salvator” care intervine şi rezolvă problema.

Câştig castingul. Să veniţi să discutaţi cu doamna producător despre condiţii şi termeni! Aveam de scris toate reţetele utilizate în prima tranşă de (parcă) şase episoade (liste de ingrediente, instrumentar şi metoda de preparare), de filmat la cumpărături cu personajele, de filmat reacţiile mele în faţa secvenţelor filmate „cu camera ascunsă” în „casa subiecţilor” şi apoi de filmat intervenţia în sine. Bugetul – derizoriu. Onorariul – la mişto. Personajele – fake. Canalul de difuzare – pe fundul clasamentului de audienţe. Măcar dacă facem treabă bună ne mutăm cu producţia la alt canal (pentru care tu produci deja)? Nici gând, eu îmi respect clienţii.

Bine, fie. Pur şi simplu voiam pe TV, voiam să capăt experienţă. Am o singură condiţie, măi doamna producător: date fiind toate dezavantajele enumerate deja şi mai ales valoarea penibilă a onorariului, plăteşti şi matale în două tranşe, una la început, ca să cimentăm intenţia, şi una înainte de producţia ultimului episod din serie, ca să nu ne căutăm rătăciţi după aceea? Nici vorbă! Pe mine canalul mă plăteşte la Y zeci de zile de la difuzare, am şi eu de plătit salariaţi, am şi eu dări la Stat, înţelege-mă şi pe mine, ce Dumnezeu… Eu te înţeleg, aproape că mi se rupe inima când îmi dau seama ce de probleme ai, dar nu suntem parteneri la compania ta de producţie. La revedere! Au refăcut castingul, producţia s-a făcut cu un domn absolut ok, pe care-l cunoşteam, s-a difuzat scurt şi a murit subit.

we love cheap

Proiect mare, bugete mici.

Prin bunăvoinţa unui prieten bun, şef de proiect, îl întâlnesc la o ciorbă pe Regizorul. Echipă simpatică, veselie, hăhăială la prânz, la local, din ce în ce mai des într-o vreme. Nu vrei tu să facem ceva la fabrica asta nouă, la care ne tot pregătim să emitem şi când om emite o să rupem fâş? Ba cum să nu?! Hai să filmăm un pilot, Jupânul vrea o pastiluţă culinară în programul de dimineaţă. Stabilim ziua şi ora cât să nu perturb programul bucătăriei, ne punem de acord despre ce gătim şi dormim bine cu o noapte înainte.

De dimineaţă, pe la 07:00, vine echipa. Două microbuze cu oameni şi scule, ma’ frend! Două camere fixe, una mobilă, un GoPro, potop de lumini, vreo trei tehnicieni şi un regizor. Era să întreb dacă o facem live. Şi dă-i, şi luptă, fă frumos, dă-te simpatic, flutură tigăile, vorbeşte rotund, fâlfâie genele, pune GoPro-ul pe fundul tigăii, în frigider, pe mâner, toarnă smântână peste el… O oră au pus lumini şi au fixat camere, o oră şi ceva am filmat. Produs finit – maximum trei minute, după cum era comanda.

Am auzit (n-am văzut) că finitul a ieşit absolut senzaţional. Se vizionează şi se dă verdict: da, facem! Dar nu numai asta. Facem astea scurte, cinci pe săptămână, plus una de o oră, săptămânal, cu invitat. Laser, frate! Prelungim bucătăria, suplimentăm şi retehnologizăm aparatura, avem bani, vrea Jupânul, i-a plăcut ireparabil de tine, facem treabă! În afară de asta, să zici ce bani vrei tu pentru toată treaba.

Păi vreo 20 de-alea mici plus vreo 4 de-alea mari pe lună… E ceva de muncă, e ceva efort, e şi spaţiul meu, e şi deranj, e şi timp… Ştiam şi că „proiectul” general stătea pe un adevărat morman de bani, investiţia era de-a dreptul surprinzătoare. Face ATÂT. Imposibil! Îţi dăm un sfert din ATÂT. N-am cum, vreau minimum 3/4. Nu se poate mai mult de un sfert. La revedere! Producţia s-a făcut cu un alt cunoscut al meu. În primul an de emisie s-a filmat chiar la el în sufragerie. În apartament. La bloc.

why the fuck

Avem o problemă.

Recent. Mă sună un prieten drag. Bă, avem o problemă. Mai ştii pilotul ăla pe care l-am filmat noi când erai tu hămesit să ieşi pe sticlă? (o prostioară frumos făcută, într-o bucătărie de împrumut, filmată cu el şi cu un prieten de-al lui pe săru’mâna şi cu un invitat foarte special pentru mine pe-atunci, treabă pe care n-am reuşit s-o vindem nicicum) Sigur. Vreau să te vând pentru o producţie nouă, canal bun, dar trebuie să-i arăt Ilustrei ceva cu tine.

Păi bre, aia e filmată acum vre trei ani, s-au schimbat datele problemei… Nu-i panică, man! Vreau să le arăt că tu poţi să şi găteşti, să şi vorbeşti. Au făcut deja două episoade – pilot, cu un celebru. E simpatic, îl ştie lumea, vorbeşte bine, problema e că…nu prea-i iese pe farfurie… Aha…adică stă prost la plating? Nu, mă! Nu poate să gătească şi să vorbească în acelaşi timp! Fugi, că nu te cred! Jur, pepuşe! Au stricat două zile de filmare şi n-au avut ce alege. Bine, arată-le…

Mă sună după două zile. Bă, nu facem… Ata ete, nu moare nimeni… Dar cum au rezolvat? Cică o fac cu celebrul, se pare că a reuşit să pună ceva pe farfurie până la urmă… Producţia s-a făcut, dar nu cu celebrul şi nu la TV.

Nu mai ard să fiu la televizor. N-aş refuza niciodată o propunere concretă, pentru care să fiu potrivit, care să se întâmple în condiţii clare şi în care să identific avantaje reale. Dar nu caut o astfel de propunere. Mi-am aşezat în altă ordine priorităţile şi, între timp, nu mai consider televiziunea o treabă atât de tentantă. Sunt conştient de avantajele aduse de expunerea TV, însă nu mi se mai pare nici o condiţie şi nici o certificare a eventualului succes.