Profesionişti pentru bani, profesionişti pentru misiune

Încep să cred că Seth Godin are mare dreptate. Diferența dintre amatori și profesioniști e că profesioniștii sunt cei care lucrează, indiferent că au chef sau nu:

„The notion that I do my work here, now, like this, even when I do not feel like it, and especially when I do not feel like it, is very important. Because lots and lots of people are creative when they feel like it, but you are only going to become a professional if you do it when you don’t feel like it. And that emotional waiver is why this is your work and not your hobby.”

Până la urmă serviciul în sine e cronica tuturor lucrurilor care nu ne plac, dar pe care trebuie să le facem dacă vrem să vină banii de undeva. („Diferenţa dintre amatori şi profesionişti” – Andreea Năstase)

OK, restul articolului e magic, e hrănitor de minţi tinere şi deschise, mai mult decât util acelora aflaţi la început de drum în general, în viaţă, nu numai spre o carieră sau o profesie. Mi se pare că lipseşte ceva, totuşi. Sau, ca să mă exprim fără nicio nuanţă negativă, m-aş fi bucura să găsesc în textul ăsta ceva în plus, ceva ce Andreea poate că a subânţeles fără să o scrie negru pe alb.

Pentru că eu unul sunt obligat să fac o distincţie între profesioniştii pentru bani şi profesioniştii pentru misiune, utilizând vocaţia. Ştiţi care e convngerea mea din ce în ce mai puternică? Eu cred că ambele tipuri de profesionişti sunt autentice, dar cel din urmă e puţin mai fericit. Mai cred că profesioniştii care lucrează şi când nu au chef s-ar putea să greşească mai des decât aceia care lucrază oricând cu aceeaşi pasiune şi convingere că îşi împlinesc misiunea exercitându-şi vocaţia.

Mi-e teamă că ne-am creat la nivel cultural modele greşit înţelese ale profesionalismului. Modelele noastre de căpătâi sunt indivizi care au strălucit, iar dintre ei mulţi au făcut şi o poală de bani, dar au şi modificat plenar domenii întregi de activitate, ştiinţa şi direcţia omenirii. Toţi aceştia, demonstrat cu probe şi studii de caz cel puţin aparent serioase (Malcolm Gladwell, de exemplu, chiar vorbeşte pe limba mea) au fost şi unii încă sunt nişte profesionişti pasionaţi. La ei banii au venit pentru că au ştiut mai devreme sau mai târziu ce vor să facă, şi-au susţinut pasiunile cu multă muncă de cele mai multe ori repetitivă fără ca asta să le fie neplăcut şi au avut şi un dram sau un munte de şansă şi au primit ajutor punctual, providenţial sau conjunctural ca să-şi dezvolte proiectele şi teoriile.

Mulţi dintre ei au reuşit să pună piciorul ferm în pragul istoriei şi să devină parte din ea tocmai când au desoperit că „serviciul e cronica tuturor lucrurilor care nu ne plac, dar pe care trebuie să le facem dacă vrem” să ne plătim chiria şi ratele la bancă şi că menirea lor e în cu totul altă direcţie pe care, din cauza fricilor de toate felurile, nu şi-au dat voie să calce. Şi mie-mi plac banii. Sau, ca să fie mai clar, şi mie-mi plac foarte multe dintre avantajele pe care un individ le poate obţine plătind cu bani pentru ele. Dar nu mi s-a întâmplat să plâng de furie că trebuie să mă ridic din pat de dimineaţă ca să merg să muncesc decât în două dimineţi din cei aproape şaisprezece ani de când muncesc şi sunt plătit pentru ceea ce prestez. Nota Bene: în ambele cazuri solicitasem să fiu plătit în avans, ştiind că la un moment dat ar fi existat şansa să clachez şi să renunţ.

Suma asta a „tuturor lucrurilor care nu ne plac” dar pe care le înghiţm cu noduri, pentru bani, sigur că poate să devină un mod de viaţă al unui profesionist remarcabil numai că, în timp, realitatea ne cam dă exemple că modul ăsta de viaţă de multe ori plesneşte, crapă. În starea de sănătate, în căsnicie, în relaţiile interumane, în educaţia propriilor copii… În general, în ceea ce suntem obişnuiţi să identificăm drept „viaţă”. Şi, ca să vezi, bumerangul loveşte chiar în calitatea de profesionist a celui convins în primul rând de bani că e la locul potrivit. Cred că îmi plac mai mult profesioniştii fără cancer şi fără vieţi personale distruse ori trăite frugal, absent, pe furate. Şi mai cred că profesioniştii convinşi de misiune şi nu de bani, nu ştiu cum naiba, parcă se îmbolnăvesc mai rar şi îşi petrec viaţa într-o mult mai bună conexiune cu ei înşişi, cu cei din jurul lor, cu soarele, cu Universul…

Sigur că unii dintre voi vor spune că pun problema la un mod ideal, în care toţi ar trebui să prestăm în mod profesionist ceea ce ne place cu adevărat să facem, ceea ce ne bucură şi ne face să ne simţim cu adevărat la locul potrivit. Dar acum serios, voi nu credeţi că modelul ăsta al profesionalismului de nevoie a cam eşuat, că l-am abordat doar ca pe un compromis şi că drumul ăsta se îngustează vizibil, de la o zi la alta?