DUPĂ PRIMA LECŢIE DE CÂNTAT

joi, 4 iunie, 2009 la 10:05 pm

De când cânt? Probabil că de când eram foarte mic. Nu ştiu ce cântam la trei ani, dar ştiu că am câteva amintiri muzicale foarte vechi. Probabil că de pe la trei sau patru ani. Shine On, You Crazy Diamond şi armonica din C’est La Vie, a lu’ Emerson, Lake and Palmer. Le asculta sor’mea pe casetă ORWO, înregistrată de iubitul ei oltean, student la „autovehicule rutiere”.

Mai apoi cred că am cântat la serbări, la grădiniţă. Nici acolo nu ştiu ce, dar pot să vă spun că şi acum îmi aduc aminte perfect genericul de la „Curierul melodiilor”, emisiunea cu dedicaţii muzicale de pe programul 1 al lu’ „aici Româneşti, Bucuria!”. Mai ştiu genericul de la „Povestea vorbei” şi „Actualitatea românească”, de la Europa Liberă. Apoi am tot cântat.

În şcoala generală, la cor şi la serbări. Tot acolo, la Cântarea României. De multe ori acasă, oricând şi în orice situaţie demnă de lălăit. În liceu am cântat cel mai mult. Mult, cu gura. Printr-a noua, abia intrasem în liceu, am dat cică probă de voce pe terenul de sport, pentru formaţia de heavy metal din liceu. Era condusă de unu’, Turcescu, negricios şi grăsuţ pe vremea aia. La fel ca mine. Nu m-a luat în trupă, că nu puteam să urc prea mult. Eu mereu am fost mai răguşit, bai bluesy. Nu studiasem suficient Judas, Dio sau Minculescu până atunci. O arsesem mai mult pe Phoenix, Sfinx, FFN, Floyd şi ce mai adunase aceeaşi sor’mea pe viniluri sau pe casete. Da’ tot am cântat un pic, mai ales când am învăţat şi vreo patru acorduri fixe la chitară.

În liceu am avut chiar vreo două tentative de trupă. Una dintre ele, cu un băiat simpatic la clape, un tip cu mare sensibilitate pentru pian clasic şi mare creier de compozitor. Probabil că-l ştiţi pe Bobi Stoica, aka „Bobiţă de la Voltaj”. El era. Încercam să cântăm ceva pe lângă rock progresiv, jazz-rock, blues…nici noi n-aveam habar de ce voiam să cântăm de fapt. Într-una dintre conjuncturile-astea a apărut şi Fernando Drăgănici, băiatul celui mai vestit profesor de tobe din Piteşti.

Cu Turcescu am cântat mult. La chefuri. În facultate se-agăţa bine la Mircea Vintilă şi la compoziţii proprii, că băgam şi cu d’astea. Mai contribuiam şi eu la versuri, făceam vocea a doua, ieşea frumos. Am avut mereu ureche muzicală. Ritm, voce rezonabilă, fără mari pretenţii.

Aseară am avut prima lecţie de voce cum scrie la carte. La Şcoala de rock, cu Ştefan Mardale, noul, primul şi probabil ultimul meu profesor de cântat cu gura dar filtrat prin creier. Cu vocalize de încălzire, cu verificări de game, cu repetat două piese pasaj cu pasaj, verificat, ascultat, cântat din nou şi aşa mai departe. Nea Fane mă convinge uşor că o să fie bine, dar ieri am distrus două piese clasice. Road To Hell (Chris Rea) şi Rough Boy (Z Z Top). Ştefan are un timbru foarte personal, mi-a fost cam târşă să-i spun că de trupa lui, Cri Gri, auzisem de mai multă vreme, dar că nu-mi aminteam deloc figura lui. Când mi-a cântat o strofă din versiunea lui în româneşte la Come Together (Beatles), mi-am dat seama că-l auzisem de mai multe ori cântând. Straşnic şi frumos controlat timbru mai are Nea Fane… În clipul de mai jos, la tobe E fernando, despre care vă ziceam mai devreme. Habar n-aveam că se ştie cu profu’ :)

[youtube:http://www.youtube.com/watch?v=DmMcxKjYdc0]

Tags: