Arhiva pentru mai, 2009

Deci, băi, culturiştilor deplasaţi în grup compact la un eveniment socio-cultural în seara zilei de sâmbătă, 16 mai a.c., pe raza Sectorului 2, mai exact la amfiteatrul Mihai Eminescu, de pe raza Stadionului Naţional Lia Manoliu, fost 23 August, se dă ca enunţ imaginea de mai jos:

Ei bine, numerotând cu 1 2 3 şi 4, de la stânga spre dreapta, personajele din figura alăturată, să se determine răspunsurile aferente următoarelor întrebări:

Păi na, în plină eră a customizării, eu de ce nu mi-aş face propria grădină pe balconul meu generos, de opt metri şi jumătate lungime? Nu prea pun pe-aici poze cu maşina, piscina, amanta şi lanţu’ de aur de la gât, aşa că azi o să-mi permiteţi o mică extravaganţă cu pretenţii botanico-aromatice. Corect?

Hai că nu e greu. E un pic migălos, se lasă destul de greu convins să se predea exact în momentul în care şi-a echilibrat perfect gustul şi consistenţa, dar pentru un pasionat sau pentru unul care vrea doar să-şi surprindă invitaţii ori colegii cu o treabă pe care n-o prepari chiar în fiecare zi, de ce n-am încerca?

Mai ales că humus-ul este unul dintre acele feluri de mâncare de care te îndrăgosteşti în restaurantele cu specific turcesc şi arăbesc, pe care ţi-ai dori să le poţi mânca şi acasă. Înainte de poveste şi imagini, însă, un mic amănunt pe care cred că ar fi bine să-l luaţi în calcul: năutul face parte din clasa legumelor uscate, rehidratate, foarte bogate în carbohidraţi (adică glucide). Aproximativ 20 de grame la 100 de grame de hummus preparat în casă. Adică de mâncat cu măsură.

INGREDIENTE. Dacă faci pentru tine, nu prea are rost să faci mai mult de două-patru porţii, chiar dacă humus-ul e cel mai bun după ce-a stat la frigider vreo două-trei zile. Cum, în general, ai putea face humus când ai mai mulţi invitaţi la masă, aşa că mai bine vorbim de cantităţi în varianta asta.

Adică: năut uscat – o pungă (500 g), ulei de măsline – aprox. 300 ml, pastă de susan (tahina sau tahini) – aprox. 100 ml, puţină sare, zeama de la două-trei lămîi, nucşoară rasă, praf de scorţişoară, praf de chimen, praf de seminţe de fenicul, coriandru tocat mărunt, amestec de condimente arăbeşti. Pentru „garnitură”: vrăbioară sau pulpă fragedă de viţel – 300 g, muguri de pin – 100 g, ulei de măsline, sare, piper, zeamă de grepfruit, mix de condimente arăbeşti.

Ştiţi bancul cu porcu’? Cu „doar pe-ăsta, că e cald!”? Porcu’ mânca extrem de mult căcat în coteţul lui împuţit, chestie care-l scotea din minţi pe stăpân, temător de boli absconse prin fibra grohăitorului când va să vie momentul adevărului absolut, la împărtăşirea sfintei taine a cuţitului în beregată. Îl bate ăsta pe Milford până-l lasă lat. Grohăilă se jură pe coada lui îmbârligată de trei ori că nu se mai atinge de propriile trufe aburinde cîte…luni i-o mai permite calendarul fainelor apucături ucigaşe la români. Dar n-apucă bine să sloboadă prima producţie după crunta bătaie, că-l pocnesc nişte pofte nestăvilite. Trufandaua – caldă, aburidnă, apetisantă. Se chinuie porcu’ vreo zece minute, cu gândul la bătaia din ajun, după care dă ochii peste cap, oftează cu obidă şi capitulează cu un suspin: „Doar pe-ăsta, că e cald.”

Uite-aşa păţesc şi eu uneori. Dar nu în plan alimentar unde, Slavă Domnului, cred că am ajuns la cumpătarea maturităţii şi încă mai lucrez la ea. Mi-am adus aminte de pilda porcului mâncător de rahat intrând de curând, pentru prima oară pe vieţişoara mea, în cocina virtuală a  probabil celui mai trist şi urît mirositor gunoi generat de nimicul catodic românesc. Dincolo de faptul că micuţul coteţ arată ca un bord de taximetrist cocalar pseudoreligios şi onanist campion, dincolo de senzaţia că individului îi este aproape imposibil să transmită ceva consistent miilor de cititori şi sutelor de comentatori aduşi pe-acolo de faima tălâmbă şi calpă a unei emisiuni TV pentru mocofani şi necristalizaţi emoţional, ţăranul şpagatist deturnează (probabil cu bună ştiinţă, deşi pentru aşa ceva ar avea nevoie de creier şi creativitate, deci nu e cazul) sensul firesc al bloggingului.

Am încercat o combinaţie ceva mai uscată pentru o mână de tagliatelle „bio”, colorate frumos şi aţâţîtor cu pastă de legume fierte, încă d epe vremea când erau doar cocă. Sosul de azi nu e nici pe departe un sos în adevăratul sens al cuvântului, ci mai degrabă o pastă destul de densă, dominată de gustul plin de personalitate al fileurilor de anşoa şi de vigoarea ardeiului iute.

INGREDIENTE. Pentru o porţie: 200 de grame tagliatelle fierte, patru fileuri de anşoa, trei căţei de usturoi, o legătură mică de ştevie, trei lingriţe de ulei de măsline, o jumătate de linguriţă de unt, o linguriţă de ardei iute tocat.

Cum de scris văd că tot nu mă duce muşchiul să mă reapuc serios şi cu gătitul sînt cumva „între lumi”, măcar să mai fac cîte-o poză. Uite, de curînd am început să mă întreb cum ne văd pe noi unele chestii din jur. De data asta, una dintre experienţele de sîmbătă după-amiază. Fiuleul de badminton s-a uitat în stînga şi a văzut ceva de genul ăsta:

Hai să vă spun cine este, de fapt, Victor. Pe scurt, el este mentorul meu de Social Media, guru-ul meu de online şi offline networking. Iată de ce:

[youtube:http://www.youtube.com/watch?v=jmLvQPjt5bg]

În sfîrşit, unii au curajul să ia taurul de coarne şi să-şi mărturisească dorinţele şi planurile pe termen lung!

[youtube:http://www.youtube.com/watch?v=_tw7Gd9j7l4]

Habemus Hohoscopus novus, măi domnilor şi doamnelor. Lansat de-adevăratelea şi în variantă Veta pe 11 februarie, Hohoscop are de astăzi un desen nou, o categorie nouă de conţinut şi cîteva invitaţii suplimentare la clicău. Pentru că voi, cititorii noştri fideli, meritaţi ce-i mai bun! Pentru că voi, amatorii de absurd şi umor de nişă, victime ale tuturor horoscoapelor mainstream, scrise pe genunchii amorţiţi de poziţia fecală prelungită, aveţi nevoie de un spaţiu al vostru, primitor prin intimitatea lui. După această scurtă pauză de bullshit, hai să trecem în revistă ce e nou pe Hoho.

Design nou, brifuit de Hoholog şi realizat de Bogdan Gheorghe, acest Pablo Picassa al destinului hohoman, al ergonomiei în pixeli şi nu numai.

HohoJob-uri. Adică un set de „predicţii” săptămînale, dedicate mai multor ocupaţii pămîntene, îmbrăţişate de muritorii aflaţi sub incidenţa salariului lunar şi/sau nevoilor financiare de zi cu zi. Medici, secretare, vedete, bugetari, poliţişti… În fine, to’ felu’. Probabil că vom lărgi numărul lor în funcţie de solicitările sindicatelor.

Widget în două variante. Cu poză şi fără. Poate fi personalizat cromatic, adică adaptat la nuanţele utilizate pe blogurile şi site-urile fanilor adevăraţi, care nu pot concepe o zi fără plăcintele calde, aburinde, servite de Hoholog.

Facem istorie, adică arhive aranjate mai curăţel, pe zile, zodii, hohojob-uri şi ce-om mai scorni pe parcurs. Calendarul n-a dispărut, e acolo, mai frumos şi cu butoane mai mari, pentru utilizatorii miopi.

În secţiunea „Internează-te!”, dedicată abonării, am adăugat varianta pe mail. În rest, feed-ul general şi cele individuale, pentru fiecare zodie sînt tot acolo.

Deci nu zic nimic, da? Nu zic mai mult decît am zis în titlu, ok? Dar ziceţi voi dacă: a. am luat-o eu razna; b. mi s-a blegit urechea; c. vouă vi se pare totul în regulă. Se cuvine să rezistaţi pînă la refrenul fiecăreia dintre piese. Dacă şi a doua vă sună cunoscut, e posibil s-o fi auzit pe coloana sonoră a magistralului „Juno”, film pe care e posibil ca Tino şi Bitman să nu-l fi înţeles chiar pe tot.

Sesizarea a venit de la Ily şi m-a izbit iremediabil, în ciuda faptului că ştiu piesa „de sezon” a holografilor de prin Ianuarie, cînd am auzit-o pe viu la un party privat. Ei?