Doar foto de data asta. Nu sunt prea fericit de cum a ieşit, dar măcar am făcut nişte poze drăguţe :) Să nu mă-nţelegeţi greşit, s-a mâncat rapid, a fost comestibilă, dar nu suficient de bună încât să-i spun şi povestea. Cu proxima ocazie, însă, revin cu detalii.
E cool să-ţi pui mesajele publicitare prin toaletele cluburilor la modă, nu-i aşa? Tu, client amorţit şi troglodit, simţi cum te ia ameţeala doar la gândul că-ţi vor creşte coleuşii direct proporţional cu numărul de acte de eroism şi îndrăzneală aidoma acestuia. Să faci publicitate în pisoar e semn de “nonconformism” şi sonsummer insight, nespa?
Şi [...]
Dar nu neapărat. Cică un distribuitor de materiale de construcţii din Oradea a făcut anii trecuţi nişte biznis cu vestiţii fraţi Micula, aka Chemical Brothers. Ăştia din urmă aveau ceva bănişori de dat primilor, dar stând ei cam prost cu lichidităţile (fină asta, nu? fruti freci - lichidităţi, ha?) au căzut la pace să restituie [...]
Uite, asta consider eu “fine branding” şi aroganţă constructivă de brand.
Imortalizate mai mult de plictiseală, că oricum n-ai ce vedea pe-acolo. În afară de piţipoance cu ochi lăcrămoşi, ignorând cu simţ ecologic exagerat panourile ce încearcă să le explice că hrănirea animalelor de dincolo de gratii de către animalele de dincoace de gratii este cu totul şi cu totul interzisă. Aşadar:
Uite ce ziceam duminică pe Twitter. Acum pot să vă şi arăt. Ore întregi, partea dinspre stradă a grădinii zoologice de la Băneasa este scăldată în fumul gros şi împuţit al nicilor de provenienţă dubioasă. Toată acea parte se pierde în ceaţa vălătucilor graşi, cu tot cu ambient, animale, vizitatori şi chef de viaţă.
Întâi cred că au fost ţigările de-acasă. Când te naşti cu măcar un părite fumător, când creşti în apropierea ţigărilor, când te familiarizezi de mic cu primejdia jarului încins şi cu mirosul de scrumiră plină, totul decurge firesc. Am întâlnit prea puţini nefumători educaţi de fumători. Nu mi s-a părut niciodată ciudat că oamenii fumează [...]
Lipan? Primul şi până acum singurul “toboşar” care mi-a arătat că la tobe se poate cânta. Atât.
Data trecută, fileul se uita spre stânga. Apoi şi-a pironit privirile în sus, încercând să urmărească atent şi semicircular zborul bezmetic al confratelui cel liber, zburdalnic, aerisit la mine, dar lovit şi expediat în permanenţă între doi poli ce par să-şi formuleze prin el nemulţumirile unuia faţă de celălalt, imposibilitatea acceptării reciproce.
Ia să mă gândesc un pic… Când l-am văzut şi auzit eu prima oară pe Marius Mihalache? Ştiu că a cântat de pe albumul “Eclipse”, că era în deschiderea unui Chick Coreea, parcă al doilea descălecat al ăstuia la Bucureşti, la Sala Palatului. Nu mai ştiu în ce an. Da’ mi-a plăcut. Mi-a plăcut ţambalul [...]
