Arhiva pentru mai, 2009

Doar foto de data asta. Nu sunt prea fericit de cum a ieşit, dar măcar am făcut nişte poze drăguţe :) Să nu mă-nţelegeţi greşit, s-a mâncat rapid, a fost comestibilă, dar nu suficient de bună încât să-i spun şi povestea. Cu proxima ocazie, însă, revin cu detalii.

E cool să-ţi pui mesajele publicitare prin toaletele cluburilor la modă, nu-i aşa? Tu, client amorţit şi troglodit, simţi cum te ia ameţeala doar la gândul că-ţi vor creşte coleuşii direct proporţional cu numărul de acte de eroism şi îndrăzneală aidoma acestuia. Să faci publicitate în pisoar e semn de „nonconformism” şi sonsummer insight, nespa?

Şi totuşi… Ce sentimente puternice îl pot încerca pe un tânăr consumator de bere când, în timp ce-şi reglează nivelul fluidelor în toaleta de „pă” Motor, realizează că se uită ochi în ochi cu Michael Bolton? Ce caută ăsta într-o toaletă pentru masculi, asistându-te cu priviri umed-pătrunzătoare într-unul dintre cele mai importante momente de masculinitate solitară din existenţa ta zilnică? Că doar nu s-a văzut bărbat pe lumea asta care să nu se topească lichid după Bolton, corect?

Dar nu neapărat. Cică un distribuitor de materiale de construcţii din Oradea a făcut anii trecuţi nişte biznis cu vestiţii fraţi Micula, aka Chemical Brothers. Ăştia din urmă aveau ceva bănişori de dat primilor, dar stând ei cam prost cu lichidităţile (fină asta, nu? fruti freci – lichidităţi, ha?) au căzut la pace să restituie datoria în bere. CUm ar veni, în câteva camioane de bere.

Băjeţii cu ţimentul şi vopselele pun rapid de o promoţie tradiţională, cu sticle de bere puse în sacii cu prafuri de construit sau lipite cu scoci pe găleţile cu lavabilă. Vestea s-a-mprăştiat urgent, astfel încât meşterii de pe şantierele româneşti de construcţii pe care, prin absurd, se mai lucrează deocamdată, au luat cu asalt paleţii cu marfă livrată la botu’ calului, în căutarea licorii spumoase.

Într-o situaţie mult mai dificilă se găsesc depozitele şi magazinele de profil, care nu mai pot stoca găleţile cu vopsea în afara incintei, de teama hoţilor. De remarcat şi demersul creativ al situaţiei. Gama de produse poartă numele „Ana”. Sloganul promoţiei este „Ana are bere” :)

Uite, asta consider eu „fine branding” şi aroganţă constructivă de brand.

Imortalizate mai mult de plictiseală, că oricum n-ai ce vedea pe-acolo. În afară de piţipoance cu ochi lăcrămoşi, ignorând cu simţ ecologic exagerat panourile ce încearcă să le explice că hrănirea animalelor de dincolo de gratii de către animalele de dincoace de gratii este cu totul şi cu totul interzisă. Aşadar:

Uite ce ziceam duminică pe Twitter. Acum pot să vă şi arăt. Ore întregi, partea dinspre stradă a grădinii zoologice de la Băneasa este scăldată în fumul gros şi împuţit al nicilor de provenienţă dubioasă. Toată acea parte se pierde în ceaţa vălătucilor graşi, cu tot cu ambient, animale, vizitatori şi chef de viaţă.

Întâi cred că au fost ţigările de-acasă. Când te naşti cu măcar un părite fumător, când creşti în apropierea ţigărilor, când te familiarizezi de mic cu primejdia jarului încins şi cu mirosul de scrumiră plină, totul decurge firesc. Am întâlnit prea puţini nefumători educaţi de fumători. Nu mi s-a părut niciodată ciudat că oamenii fumează în jurul meu şi că eu cresc printre fumuri. Sigur, m-am fandosit ca toţi copiii ajunşi la vârsta firoscoasă, m-am făcut că-mi pasă de chestia asta doar pentru că aşa era „frumos” şi asta-mi aducea avantaje de moment. Mă speriam uneori, când mă trezeam dimineaţa în accesele de tuse ale altora. Tuse urîtă, sufocată, zgomotoasă, chinuitoare. Dar atât.

Au fost apoi ţigările din pomii de la creşă. Să el luăm pe rând. Curtea creşei din cartierul meu (de fapt chiar de unde se termina cartierul meu şi unde începea ţigănia Popa Şapcă) era plină de pomi cu fructe. Erau meri, piersici, o tufă de alun, parcă şi un păr şi un nuc imens, destul de înalt. Majoritatea erau în curţile celor ce se învecineau cu cardul creşei, creşa unde m-am umplut de păduchi singura dată în viaţă pentru că, deşi aveam fiecare pieptenul lui, educatoarea folosea unul singur pentru toţi.

Lipan? Primul şi până acum singurul „toboşar” care mi-a arătat că la tobe se poate cânta. Atât.

Data trecută, fileul se uita spre stânga. Apoi şi-a pironit privirile în sus, încercând să urmărească atent şi semicircular zborul bezmetic al confratelui cel liber, zburdalnic, aerisit la mine, dar lovit şi expediat în permanenţă între doi poli ce par să-şi formuleze prin el nemulţumirile unuia faţă de celălalt, imposibilitatea acceptării reciproce.

Ia să mă gândesc un pic… Când l-am văzut şi auzit eu prima oară pe Marius Mihalache? Ştiu că a cântat de pe albumul „Eclipse”, că era în deschiderea unui Chick Coreea, parcă al doilea descălecat al ăstuia la Bucureşti, la Sala Palatului. Nu mai ştiu în ce an. Da’ mi-a plăcut. Mi-a plăcut ţambalul cult, jazzy, cu filon folcloric autentic, echilibrat pe toate părţile şi mai degrabă prietenos decât psihedelic şi astral.

Mai apoi l-am văzut la o serbare de-a Jurnalului Naţional, la Clubul Diplomaţilor, prin 2005. Cu gaşcă mare, cu nevastă şi taraf şi costume făcute de Liza Panait. Ţigăneală curată, mândră, muzicală şi colorată, în fum de grătare boiereşti şi zâmbete de Tucă aniversar.

Şi sâmbăta asta. L-am auzit cam ca în imaginile de mai jos. Poate-mi spuneţi şi voi dacă auziţi ceva uitându-vă la ele.