JURNAL DE FUMĂTOR. ÎNCEPUTURI.

joi, 21 mai, 2009 la 11:03 am

Întâi cred că au fost ţigările de-acasă. Când te naşti cu măcar un părite fumător, când creşti în apropierea ţigărilor, când te familiarizezi de mic cu primejdia jarului încins şi cu mirosul de scrumiră plină, totul decurge firesc. Am întâlnit prea puţini nefumători educaţi de fumători. Nu mi s-a părut niciodată ciudat că oamenii fumează în jurul meu şi că eu cresc printre fumuri. Sigur, m-am fandosit ca toţi copiii ajunşi la vârsta firoscoasă, m-am făcut că-mi pasă de chestia asta doar pentru că aşa era „frumos” şi asta-mi aducea avantaje de moment. Mă speriam uneori, când mă trezeam dimineaţa în accesele de tuse ale altora. Tuse urîtă, sufocată, zgomotoasă, chinuitoare. Dar atât.

Au fost apoi ţigările din pomii de la creşă. Să el luăm pe rând. Curtea creşei din cartierul meu (de fapt chiar de unde se termina cartierul meu şi unde începea ţigănia Popa Şapcă) era plină de pomi cu fructe. Erau meri, piersici, o tufă de alun, parcă şi un păr şi un nuc imens, destul de înalt. Majoritatea erau în curţile celor ce se învecineau cu cardul creşei, creşa unde m-am umplut de păduchi singura dată în viaţă pentru că, deşi aveam fiecare pieptenul lui, educatoarea folosea unul singur pentru toţi.

Mărul era al creşei, nu al vecinilor. Din el vedeam peste gard, la vecinul din partea opusă a curţii. Opusa celorlalţi vecini. Ne uitam în ograda împuţită a neamului Bocşa, un fel de şef al ţiganilor din Popa Şapcă. Ne uitam la Butoi, unul dintre puradeii clanului Bocşa, cum călărea cîte-un purcel murdar, ţinţându-se zdravăn de coada animalului care alerga bezmetic, guiţând disperat. Şi fumam. Un fel de-a spune. Pufăiam mahoarce scuturate, Carpaţi umed, încecăcios, puturos şi înţepător la gust. Trăgeam în fugă, câteva fumuri, să nu ne prindă cineva. Apoi scuipam ca o arteziană, câte-o oră. Mâncam mere verzi şi frunze, ca să nu mirosim.

Apoi ţin minte vara lui ’90. Parcă ultima vară când am fost în tabăra de la Năvodari. Singur! Fără gardieni după mine. Am împărţit camera cu doi rockeri din Bucureşti. Icoane vii ale dulcelui libertinaj după care tânjeam deja. Fumam pe balcon, tot cu frică. De fapt eram convinşi că ni se rupe dacă ne prinde cineva, dar asta numai la nivel declarativ. Aruncam ţigările aproape întregi dacă auzeam vreun zgomot suspect la uşă. Nu mai ştiu ce fumam, dar nu prea trăgeam în piept.

Şi mai ţin minte prima ţigară. O Karelia mentolată. Asta fuma soră-mea atunci. Odioase. Prima ţigară trasă în piept de la vârf şi până la filtru, prima ţigară furată din pachetul ei şi prima ţigară care mi-a făcut rău la modul propriu. După vreo trei fumuri am început să transpir, după alte trei-patru am ameţit rău, apoi m-a tăiat burta. N-am fugit la budă decât după ce am tras şi ultimul fum din ţigară, primul fum din filtru.

Apoi mi-a plăcut. Pînă acum 45 de zile, în ultimii ani spuneam cu o voluptate cretină: „Nu mă pot lăsa. Mie-mi place să fumez…aia e!”. M-am lăsat. N-a fost greu. A fost brusc.