Posturi cu tagurile: "mizerii"

mail iunie

Îmi fac datoria să vă aduc aminte că nicio părere  nimănui nu e general valabilă şi că tot demersul meu scris de pe acest blog este şi a fost tot timpul unul foarte personal şi destul de complex. De vindecare, de tranformare, de eliberare după ani mulţi de negări şi treceri cu vederea, de împărtăşire măcar pentru câteva secunde de reflecţie în tăvălugul atâtor şi atâtor griji sau insecurităţi în care vă desfăşuraţi existenţa. E drept, poate că nu am avut chiar o copilărie de basm, dar am depăşit, în sfârşit, stadiul de victimă perpetuă şi de etern abandonat. E un câştig recent şi un dar pe care încă îl primesc cu braţele, raţiunea şi sufletul larg deschise. Mă întorc în scris către acel trecut din ce în ce mai rar cu durere şi din ce în ce mai des cu convingerea că părţi din el îi pot ajuta pe alţii într-un proces asemănător fie doar şi tangeţial cu al meu sau în împlinirea dorinţei de a evita situaţii similare.

În ultimele luni, un personaj pe care nu mi-l doresc în nicio formulă printre obiceiurile zilnice şi pe care lucrez să-l neutralizez complet şi prin prisma urmelor adânci lăsate în mine de o interacţiune pe care n-am avut nici opţiunea şi nici puterea de a o evita se agaţă şi se autoinclude cu forţa în fiecare cuvânt pe cre-l scriu şi nu numai. Pe unii dintre voi a încercat să vă convingă, cu insinuări sau în cuvinte foarte puternice, că am probleme psihice, că mă droghez, că am furat, că sunt un gunoi. N-au fost evitaţi nici apropiaţii de pe contul meu „brazilian” de Facebook, nici mama celui mai bun prieten, nici măcar unii oameni care abia dacă au auzit de mine. O persoană apropiată a primit ameninţări cu moartea scrise negru pe alb, unele explicite, alte aproape amuzante, gen „mă concentrez telepatic şi te arunc în faţa metroului”… Despre prienii mei români de aici, ce să mai zic? Fotografii însuşite ilegal şi umplute de insulte, mesaje calomnioase, injurii. Aproape fiecare însemnare publicată aici, ajunge pe un timeline de Facebook cu comentarii tendenţioase şi uneori vulgare.

Am făcut ce mi-a stat în putinţă. Am blocat pagina de Facebook, am făcut zeci de raporate în care am reclamat practicile respective şi încălcările unor drepturi umane bazice, am blocat toate clasele de IP-uri alocate providerilor de Internet din ţara în care această persoană locuieşte, am ripostat, am rugat frumos, am tratat cu sarcasm, am cerut răspicat să nu mai fiu băgat în seamă. De azi, Analytics îmi raportează din aceeaşi ţară (de unde un singur utilizator are motivele sale să zăbovească, în medie, mai multe minute la fiecare intrare) un vizitator, acelaşi de fiecare dată, venit de pe un domeniu „unknown”, cu IP ascuns şi date neidentificabile. Chiar dacă pe pagina de Facebook şi pe Twitter v-am mai arătat câte o mostră, din decenţă nu v-am dezvăluit identitatea acestei persoane. Pentru că, în timp ce referirile mele la propriul trecut ar putea conţine date şi fapte care doar pentru o mână de oameni ar putea sugera identitatea respectivei persoane, eu şi cei din jurul meu suntem insultaţi în mod direct, cu nume şi uneori cu imagini.

Vă scriu încercând să aflu noi soluţii reale de rezolvare a acestei situaţii. Pentru că pur şi simplu m-am săturat şi m-am plictisit de toată treaba asta. Desigur, ştiu foarte bine că problema e tot la mine pentru că îmi dau voie ca toate aceste acte să mă afecteze şi să mă sâcâie, sunt conştient că rezolvarea este integral în puterea mea şi că voi ajunge şi acolo. Dar uite că încă nu am ajuns şi pe drumul ăsta am nevoie de puţin ajutor dacă priceperea voastră zice că există.

Că speculezi în sens macrosocial un pocinog dubios, cu miros de flatulenţă piaristică de joasă energie, ca scandalul starletei blonde pocnite la mufarină de iubitul impresar protector, nu e nici vreo premieră, nici vreun superlativ absolut al fariseismului global. Dar scenariul mizeriei de mai jos e demn de un viitor şi absolut necesar compendiu de psihiatrie onanist-creativă. Regia! Caseta vă rog!

[youtube http://youtu.be/e92YiH7EoyM]

(via zoso) Trec peste prima parte, deşi la faza cu „copiii proveniţi din familii abuzive” ar fi vreo două dude. Ce înseamnă „familie abuzivă”? Sau „părinţi abuzivi” suna prea direct şi concret? Pe de altă parte, poate că fraza respectivă mergea citită chiar de burtosul care i-a modificat acum câteva săptămâni saxobeat-ul. Apoi încep halucinaţiile „creativului”. Deci: o fetiţă blondă (bănuiesc că deloc la întâmplare aleasă la casting să amintească oarecum şi de departe de starleta prezentă anterior la cadru) strânge un ursuleţ în braţe şi se uită cu groază cum un nene (ne permitem să presupunem lesne că e tatăl) măcelar îşi exercită activitatea cotidiană tranşând o pulpă de porc. Fie, trec şi peste faptul că el se face că face asta pe o buturugă pe care nici măcar un barbut cinsitit nu ai loc să” dai”, căci ne plictisesc astfel de amănunte la pipiem (n.t. pre-production meeting, adică acolo unde se stabileşte şi forma, şi dimensiunea, şi culoarea, şi consistenţa, şi arborele genealogic al suprafeţei pe care personajul răstoarnă ditai halca de carne).

Bre, dar unde e violenţa şi de ce? Şi ce caută blondina cea amică în şopronul în care tatăl măcelăreşte în condiţii improprii de ordin sanitar-veterinar? Şi unde se întâlnesc arta măcelăriei cu violenţa în familie? A….dacă la un moment dat tăticul (personaj care şi el aduce uşor a filosof reorientat profesional) se opreşte din ciopărţit (de adunat carnea de pe jos mai degrabă, cu buturuguţa aia), apucă satârul (pare un Tramontina sau ceva asemănător, oricum e un satâr profesional modern şi, desigur, atât de prezent în gospodăriile ciopârţitorilor amatori casnici) şi îşi ţintuieşte cu privire dezumanizată progenitura urlând: „Asta crăpi în tine la masa de seară! Pomana porcului din pulpă de scroafa asta de mă-ta!” Eheeeei….altă treabă…alt filon de emoţie reală, altă forţă de penetrare a mesajului-cheie…

La final, divulina vexată se apropie de copilul înspăimântat (tatăl putea, la fel de bine, să fie întruchipat în vidanjeur, căci groaza putea fi mai lesne înţeleasă) şi, cu alură de asistent social de la oraş, îi dă fetiţei primul motiv să zâmbească: „Bună! Eu sunt Alexandra Stan şi sunt vegetariană. Am aflat de cazul tău şi vrem să te ajutăm. Te vom lua şi te vom duce departe de aceşti carnivori nesuferiţi.” Nu bate! Mai bine pune de-un grătar!

Încă o picătură în preaplinul rezevor cu motive de a nu-ţi mai ridica privirea conştientă la campaniile sociale pe care ar trebui să le susţii cu adevărat…

Background. Eu prima oară am auzit de Cristian China Birta prin 1995. Eu eram student şi el cred că scria la „Baricada”. Sigur aveam colegi de facultate care-l ştiau şi sigur i-am văzut semnătura pe undeva. Nu ştiu cum scria, că pe vremea aia citeam ziare cu toptanul, ziarele erau un fetiş al ăstora mici şi graşi care voiam să ajungem toţi cristoi gogoşari celebri. El a auzit de mine prin 2007, cred. Când am început eu să scriu pe blog şi pe vremea când el dădea retweet la tot Twitterul. Ceea ce zău că nu e un obicei rău, chiar dacă unora le-ar părea exagerat. Cristian China Birta mi-a suflat chiar şi în pânze dacă i-a plăcut câte ceva din ce icre am depus eu prin .ro în ultimii ani şi uneori i-a servit şi propriilor principii sau interese. Ceea ce iar e un fapt divers normal dacă ţinem seama că i-am întors şi eu serviciile cu aceeaşi naturaleţe ori autentică achiesare la gândurile sau intervenţiile dumisale. E posibil să nu ne fi suprapus neapărat şi complet din punctul de vedere al poziţiei de consultant electoral, unde eu am servit de fiecare dintre cele patru dăţi fix ca o, mă scuzaţi, curvă profesionistă, adică neimplicat ideologic şi numai pe bani. Spre deosebire de mine, Cristian China Birta cred că a pus şi suflet :)

Fapt. Păi într-o dimineaţă, devreme la mine şi deja trecut de prânz în România, acum câteva luni, pe când încă mai adormeam cu telefonul pe pernă şi deschideam dimineaţa Twitter şi Facebook înainte să fac şi anume pipi, zăresc veselie mare despre un nou „blog de…” lansat de prodigioasa activitate online a lui Cristian China Birta. Le ştiţi şi voi, acele produse „de nişă”, despre care părerea mea e că au drept interes principal adresarea către potenţiali clienţi de publicitate şi abia în plan secund conţinutul în sine, ca miere de consumat pentru cititori. Adică produse online create special pe nişe de potenţiale venituri, nu pe nişe de conţinut. Ceea ce, după umila mea părere, reprezintă fix inversul demersului publicistic. Imaginaţi-vă că blogurile şi site-urile n-ar exista. Cum ar fi să scriem cărţi doar despre apă minerală, doar despre bere, doar despre caşcaval afumat sau doar despre şosete. Păi n-ar fi…

Şi atunci am slobozit-o conform însemnării prin care Cristian China Birta m-a tăfălit pe tastatură: „oare blogdecăcat.ro” o fi liber? Şi era. Dar asta nu are nicio relevanţă. Ce tebuie eu să aduc aminte este că aceea a fost doar picătura care a umplut halba, altfel spaţioasă, a răbdării lui Cristian. Pentru că anterior acelui moment mă făcusem vinovat de câteva alte acte de infidelitate. Retweeturi la articole scrise, de exemplu, de Vali, pe marginea diverselor practici sau încălcări de principii ale aceluiaşi Cristian China Birta. Cine are chef, să scormonească prin timeline-uri. Întrucât, nu-i aşa, polarizarea e filosofia principală a românilor, iar dictonul comunist „cine nu e cu noi, e împotriva noastră” rămâne verde şi prioritar şi în plin capitalism schizoid.

Motive pentru care Cristian China Birta s-a supărat pe mine.

• Deja amintit mai devreme, dacă împarţi principii şi puncte de vedere cu aceia care nu-i sunt aliaţi sau discipoli, e clar că ai ceva împotriva lui;
• În spatele bonomiei şi „hâtrismului”, Cristian China Birta e un tip orgolios şi destul de supărăcios mai ales când vine vorba de poziţia lui pe piaţa asta mică şi săracă; şi pentru aceia care vor înţelege asta ca pe o admonestare la adresa subiectului meu, găsesc că merită să aduc aminte că orgoliile şi mândria sunt atribute pur omeneşti, pentru care singurii judecători suntem noi înşine. Dar acesta este un răspuns întârziat la un articol care s-a dorit a fi defăimător la adresa mea, iar intenţia mea este să vă spun că acea însemnare nu vine de la un individ perfect;
• Nu cred şi nu voi crede niciodată în forţa pentru lobby şi endorsement a unei reţele de bloguri bazată pe prozelitism sub principiul aripii ocrotitoare a unui tătuc plenipotenţiar care se bucură de vizibilitate. „Haideţi să haidem” a fost un refren interesant al anilor ’90, amuzant prin însuşi caracterul lui satiric, iar campaniile pe bani n-au cum să treacă drept serioase când mecanismul de diseminare a mesajului se bazează pe „am eu nişte prieteni, o să scrie şi ei” şi nu pe cifre şi structuri cât mai concrete de audienţă şi adresabilitate. Poate am rămas eu în urmă pentru că m-am ocupat mai puţin de blogging în ultimii ani, dar singurul lucru bun (îmi cer scuze) pe care l-am reţinut de la Iulian Comănescu în vremurile de tranşee prin PR a fost „nu contează că tu ai ieşit primul cu ştirea despre atacul din metroul de la Madrid, nu contează că tu ieşi mai mereu primul cu evenimentele importante, dacă pe canalul tău concurent sunt imagini cu buburuze şi a doua zi văd că au avut audienţă mai mare decât tragedia ta, n-am niciun motiv să scriu despre tine.”
• Nu poţi să te vinzi la infinit dându-te neprihănit şi virgin şi mereu în comparaţie cu „restul”. Şi asta în primul rând pentru că n-ai cum să rămâi virgin, pentru că la un moment dat ajungi să-ţi dai singur cu stângul în dreptul şi ceilalţi vor fi acolo, să-ţi aducă aminte că în urmă cu mai multă vreme susţineai vehement şi principial că eşti cea mai virgină din harem şi că tu lucrezi doar curat şi la vedere, că te pui chezaş doar conform unei filosofii curate şi că nu vei face niciodată compromisuri. Nimeni nu e scutit de compromisuri, dar cred că arta compromisului constă chiar în acceptare lui cu sinceritate şi autenticitate. Doar că e puţin mai greu după ce ai crezut chiar şi tu în procesul convingerii celorlalţi că vei muri virgin măcar din punctul ăsta de vedere.

Două menţiuni de final. Am crezut cu tărie în sinceritatea lui Cristian China Birta atunci când le-a recomandat altora să încerce experienţele culinare şi de mood de la Kopel’s. Nu ştiam că recomandarea lui s-a bazat doar pe faptul că eram prieteni şi nu pe calitatea experienţelor în sine. Altfel nu văd de ce i-ar părea acum rău că a făcut-o, aşa cum reiese din însemnarea cea oţetită. Oare să aibă asta legătură cu felul în care face el recomandări în general? Şi a doua. Oare câtă invidie, potrivit aceleiaşi însemnări, ar putea să zacă în mine dacă bucuria mea zilnică de câţiva ani încoace se filtrează prin zâmbetele celor care-mi ling farfuriile şi nu prin fuga febrilă după clicuri şi cenţi? Că doar nu s-o fi referit Cristian China Birta, când a scris că „lui îi cam iese tot ce îşi propune” la eventuala invidie generată de faptul că el e însurat şi are trei copii, iar eu sunt un divorţat fără :) Nu, nici vorbă, ar fi ruşinos din partea unui munte de probitate morală să atace atât de jos…