Posturi cu tagurile: "Bucuresti"

Da, probabil că o să spuneți că sunt ultimul cunoscut al vostru care a descoperit Raionul de pește (Piața Dorobanți, Calea Dorobanți 184, București 011703). Știu locul ăsta de mai mulți ani, iar în ultima vreme nu aud decât lucruri bune despre ei. Am fost reticent după ce, prin 2014, când locuiam în zonă, ceva pur și simplu nu m-a atras la locul ăsta. Ieri am ajuns la prânz și am priceput de ce lumea îi apreciază.

Bucătărie complet deschisă, vitrină de gheață cu multe lighioane proaspete chiar sub nasul mesenilor, mese și tejghele de bar într-o combinație foarte socială, foarte caldă, ceva din atmosfera informală a locurilor similare de prin marile piețe ale lumii civilizate. Un amestec foarte atrăgător de birocrați, expați, antreprenori, ceva pițiponceli aferente zonei, în care n-am găsit nimic strident ori în vreun fel supărător.

Am văzut oameni cu privire ageră în bucătăria care clocotește molcom, fără să țipe nici ea în vreun fel. Am ajuns la Raion la o oră la care, fără rezervare, părea să nu avem șansă să găsim vreun loc, era pur și simplu plin. Am stat la câteva palme distanță de plita pe care una dintre supe stătea la cald și la aceeași distanță de stația mică și ordonată pe care se montau o parte din farfuriile care ieșeau în sală. Am stat față în față cu câțiva dintre oamenii care pun lucrurile în mișcare în bucătăria lor și m-am simțit foarte bine, le-am sesizat atitudinea profesional-jovială, fără sprâncene arcuite superior și fără nemulțumirile atât de prezente în stomacul atâtor bucătării din lumea asta. Din ce am reușit eu să surprind printre îmbucături și dialogul purtat cu însoțitorul meu, am avut senzația unei echipe foarte interesant construite și dezvoltate.

Mi-a plăcut ospătărița ușor goth, cu fes (cu moț) pe cap, dar și cea minionă, pe care aș fi văzut-o lejer în orice birou de agenție, bancă sau companie de consultanță. Amândouă, însă, încunjurate în gesturi și atitudine de acel „sunt aici dacă tu ai nevoie de ceva” neostentativ, nesubliniat, poate insesizabil pentru ochi mai puțin antrenați în „people watching”.

Am luat supă de pește și fructe de mare. Am văzut de unde, cum și în ce avea să-mi fie pusă pe masă înainte ca asta să se întâmple. Apoi am avut primul semn că oamenii ăștia pur și simplu știu să gătească peștele și vietățile din universul său: prima bucată de filet pe care am pescuit-o cu lingura din bol a avut consistență, o fermitate plăcut surprinzătoare, care m-a ajutat s-o pot pricepe în răstimpul în care mi-a zăbovit pe limbă. Înțelegeți ce vreau să zic? Nu s-a dezintegrat nici în supă, nici în călătoria din lingură, nici după ce a ajuns la destinație. Oamenii ăștia știu că peștele nu trebuie fiert, ci onorat în supe la temperatură blândă, să se pătrundă lent, controlabil, fără a-i distruge consistența și aromele naturale. La fel m-am bucurat și de creveții și de bucățelele de calamar sau de caracatiță pe care le-am mai găsit acolo. Dacă echilibrul gustului finisat al supei ar fi fost pe măsura tehnicii de gătire, probabil că aș fi lăcrimat de emoție și de admirație. Dar, cine știe, poate am avut eu puțin ghinion.

Tot la recomandarea amicului cu care am mâncat, am luat tocana de pește, care poate fi comandată și în varianta de jumătate de porție. Din nou foarte corect gătite toate ingredientele, dar de data asta și un sos roșu absolut la locul lui. Ponderat în arome din toate direcțiile, destul de atent strecurat de grăsime, viu, vesel, proaspăt. Fără a vorbi despre un meniu prea exhaustiv, abia aștept să mă întorc la Raionul de pește pentru alte preparate care m-au tentat.

Motivele pentru care vă recomand să nu ocoliți locul ăsta:

• Numărul locurilor în care poți mânca pește bun în București (înțeleg că ei îl importă singuri sau lucrează cu un importator care îi aprovizionează de câteva ori pe săptămână) este foarte foarte mic. Din propria experiență, în afară de Fish House, descoperit în vara asta, e al doilea resaturant / bistro cu specialitatea asta pe care l-aș recomanda oricând;
• Vitrina de gheață era ieri, miercuri, la prânz, plină de o mulțime de argumente în fața cărora nu prea ai cum să te ții bățos. Poți alege pește de mai multe feluri, caracatiță, calamar, creveți, de multe ori homar și altele pe care oamenii le gătesc după ce le-au luat de pe gheața din fața ta.
• Am văzut multe farfurii mai mult decât apetisante care plecau în sală de sub nasul nostru, e imposibil să nu găsești ceva care să te atragă.
• Despre oamenii de-acolo v-am zis și mi se par un argument solid pentru întreaga experiență.
• Ownerul e mai tot timpul acolo, iar eu chiar sunt sensibil la genul ăsta de abordare.
• E un loc drăguț, prietenos, care-ți inspiră viață bună și, parcă, o ieșire scurtă din România.
• Nu e ieftin, dar nici exorbitant. Mi s-au părut a avea prețuri care onorează ingredientele de bună calitate, nivelul de pregătire al echipei din bucătărie și din față, în strânsă conexiune cu locul în care se află și publicul pe care-l vizează. Verificați prețurile înainte, ca să știți ce și cum.

Mulțumesc pentru masă, sper să ne revedem curând.

Acum câteva luni mă sună Păpușoiu. Păpușoiu e un bucătăraș un pic nebun, care cu ani în urmă făcea niște clipuri în care gătea cu ingrediente furate. Serios, într-unul dintre video-uri fură chiar o capră vie, călărind un scuter. Cristi Păpușoiu a fost apoi concurent la o emisiune de-asta pseudoculinară, după care a lucrat la deschiderea mai multor cârciumi din Pitești, a participat la diverse festivaluri culinare, a gătit în spații publice uneori complet neconvenționale. Un tip foarte interesant și destul de greu de pus în dificultate din punct de vedere creativ. Asta când nu primește vreo cerere absolut ciudată, cum ar fi o ciorbă de burtă fiartă în șampanie, despre care mi-a povestit în decembrie 2015.

Deci mă sună Păpușoiu și-mi zice că s-a mutat cu familia în București și că se ocupă de un loc mare, pe la Hala Traian. N-am ajuns acolo până aseară, când am aflat că el nu mai e pe-acolo. Locul e teribil. Cu jilțuri țărănești de lemn cioplit, cu butoaie, coșuri cu ștergare, căruțe etc. Bucătăria și grătarul sunt la vedere, cu fața către mesele de pe terasă. Am rezistat mai bine de două ore în valuri de Azur/Dan Ciotoi sau ceva din clasa respectivă, dar chiar nu mi-a părut rău. Deocamdată funcționează doar terasa, interiorul va fi deschis din toamnă.

Meniul e scris la modul „haios”, cu nume caraghioase și explicații neaoș-urbane pentru fiecare preparat. Nu e un meniu chiar mic, tipărit pe niște coli A3 îndoite în A4, fără pretenții de mare lucrare tipografică. Niște platouri reci și gustări, niște ciorbe, o secțiune mare de grătare, una de pește, una de feluri principale, niște deserturi. Predomină carnea, dar se simte și o influență puternică de deltă și lipovenisme.

Am fost cu un prieten, să vorbim treburi. Am început cu două platouri, unul „pescăresc” și unul „ciobănesc” (mioritic :p) și era să ne oprim acolo. Ingrediente de proastă calitate și proveniență pe ambele, gusturi nelalocul lor la majoritatea celor înșirate pe fundurile de lemn, legume de retail (unele nici măcar tăiate proaspăt), chifle congelate, de Macrameux. Serios, era să ne oprim și să declarăm seara greșită. Nimic din promisiunea locului nu părea să se regăsească în gustările (altfel gigantice) care ajunseseră pe masă. N-am mâncat un sfert din porțiile respective.

Dar am insistat. Pentru că așa practic eu self-cobai-ingul. Și am cerut ciorbe. Nu, nu toate ciorbele din meniu erau disponibile. Am fi vrut să încercă supa de usturoi, dar lipsea. Eu eram deja croit pe ciorba de burtă, amicul a cerut o lipovenească. Ei bine, nu prea am avut reproșuri la niciuna dintre ele. M-am bucurat sincer să descopăr că ciorba mea e din burtă crudă și nu prefiartă (dacă m-am păcălit, nu mai mănânc niciodată ciorbă de burtă), ca majoritatea ciorbelor din București, că e îngroșată corect, că are gust serios. Am gustat și din „lipovenească”, avea gust bun, carnea era lângă, pe fundul de lemn. Doar mămăliga n-avea absolut nicio treabă (făcută prost, nesărată, din mălai netrebnic), dar nu ne-am împiedicat în detalii.

Și am insistat. Văzusem în meniu un antricot maturat. Nu-l aveau, dar ne-au propus un T-bone. Tot maturat. Ptiu, drace! Lângă el am cerut „Epoca de carne”, o namilă de porție cu cârnați de casă, ceafă, coaste confiate (!), niște fleică, murături, mujdei și (mdeah…) mămăliga aceea. Hai cu T-bone (rare!) la bodega țărănească de la Hala Traian! A venit medium, dar calitatea cărnii a salvat magna cum laude potențialul dezastru. Extraordinar de gustos (eu nu sunt un mare fan al cărnii maturate tocmai din pricină că mi se pare că tocmai gustul pălește în proces), suculent, cu osul la locul lui, cu grăsimea corect „rendată”. Minunat! Cu ceva legume grătărite excesiv și inestetic pe lângă, dar iar nu ne-am blocat în detalii.

„Epoca de carne” a fost și el un platou plăcut surprinzător. Cârnații – năucitor de buni, excelent potrivit de grași, asezonați perfect, gătiți exact așa cum mi i-aș fi dorit dacă m-ar fi întrebat înainte. Coastele – da, sunt vreo 80% convins că erau confiate. Poate puțin prea uscate pe grătar la final, dar foarte foarte gustoase. Fleica și ceafa erau crud afumate și apoi fripte, parcă prea „mezelicoase” și sărate pentru mine, nu le fac o vină din cauza asta. Murăturile clar de putină și mămăliga aceea…în fine…

A fost amuzant, amicul meu a cerut un cuțit de friptură pentru Mr. T, așa că a primit un cuțit…de bucătărie, cu mâner de inox și lama de vreo 22 de centimetri. S-a descurcat, că ține și el cuțitul în mână de vreo doi-trei ani. La final am primit cremă de zahăr ars înaltă de vreo trei degete, su sirop subțiat cu lămâie și gustul ăla de melancolie. Serios, am gustat o singură linguriță, mi-am strâns botnița până la ultima gaură, dar tot m-am prins că e cremă de zahăr ars, fără nicio legătură cu vreun creme brulee.

Știți cum e La Han La Traian? Aseară erau pe la mese oameni ai zonei, în maieu, șort de fâș și șlapi, dar la fel de ușor aș fi putut zări pe sub streșini câte un academician cu cracul ud, câte o fostă glorie a medicinei tranchilizată și bâzâită de muște, vreun interlop tatuat cu „Moby-Dick” sau vreun poet înamorat, ciugulind îmbujorat batog, ochi în ochi cu vreo balerină ușor trecută. Nu e vreun local cu pretenții de fine dining, nu e nici pentru „gurmeți” fonfăiți, nici pentru doamna de la Resurse. E, mai degrabă, loc de porceală cu mâncare de băieți fără pretenții și pentru fete care admit că uneori râgâie. Pentru ceea ce vrea el să fie, cred că e aproape ok. Dar primejdiile în România sunt aceleași pentru localurile de orice nivel: capacitatea echipei de a menține constantă și de a îmbunătăți calitatea demersului culinar, riscul de a se popula cu personaje din categorii mult prea diferite de clienți, fluxul mare de personal veșnic pe picior de plecare etc.

Înțeleg că afacerea e soră bună, prin investitor majoritar, cu „La ceaune”, un loc din Pitești unde eu am mâncat o singură dată și nu mi-a plăcut. Pe cale de consecință, „La Han La Traian” e văr cu „Berăria H”, o groapă culinară pe care mi-aș dori, pentru binele lor, să n-o imite niciodată.

(sursă foto)

Din decembrie anul trecut, de când îți folosesc în mod exclusiv serviciile pentru absolut toate drumurile pe care le am de făcut în București, n-am apucat să te invit la o cafea și să stăm puțin de vorbă. E drept, nici eu și nici tu nu am prea avut timp de cafele sociale. Amândoi am avut destul de multă treabă. Eu în unele zile am făcut și câte șase drumuri cu tine, trei curse cu dus și întors sau cum vrei tu să le numești, bucurându-mă că ești pe-aici și că am cu ce să mă deplasez pe la treburi. Te-ai prins, dragă Uber. N-am carnet de șofer și nici nu mai intenționez să fac rost de unul, am făcut de două ori școala și nu m-am dus niciodată să dau examenul pentru că pur și simplu nu mă atrage ocupația asta, nu mă simt în niciun fel obligat să devin conducător auto și prefer să nu fiu unul dintre multele motive de înjurături sau pericol pe străzile orașului.

Îți scriu astăzi pentru că sunt un utilizator mulțumit, dar cu câteva motive de îngrijorare. Poți să spui că o fac în mod foarte interesat pentru că, da, îmi doresc să pot folosi încă multă vreme serviciul ăsta care pe mine chiar mă ajută mult. Și îți scriu astăzi din postura mulțumitului pentru a nu mă apuca de scris când poate voi fi nervos, supărat, furios în primul rând pe mine că nu te-am atenționat mai devreme în legătură cu îngrijorările mele care nu vreau să devină realități neplăcute. În mai bine de zece luni mi-am adus conștiincios contribuția la menținerea serviciilor tale în parametri pe care eu îi consider mulțumitori. Am dat rating după fiecare cursă, am făcut un raport detaliat în cele câteva, foarte puține, situații în care am avut nevoie de mai multe cuvinte și am fost un client disciplinat, poate chiar înțelegător.

Hai să-ți spun ce mă îngrijorează în ultima vreme.

• Mă urc în din ce în ce mai multe mașini mai vechi decât acelea pe care mă obișnuisem să le văd la tine. Aspectul exterior sau sunetul motorului pe mine mă afectează mai puțin, dar îmi pare rău că le dai satisfacție celor care oricum nu se uită la tine cu ochi buni și că le dai motive de nesiguranță acelor utilizatori ceva mai pretențioși sau mai temători. Ceea ce mă deranjează pe mine e că majoritatea acestor mașini mai vechi sunt și prost întreținute pe dinăuntru. Nu zic că sunt murdare, nu mă urc în ele cu stânjeneala cu care am grijă să ating cât mai puțin interiorul unui taximetru, dar simt acel miros de mașină în care s-a fumat mult, în care s-a transpirat, s-a dormit, s-a mâncat etc. Nu cred că e un lucru bun.
• În ultimele săptămâni, din ce în ce mai mulți parteneri Uber uită să mă întrebe dacă ambianța muzicală și volumul ei sunt de natură să mă deranjeze. Uneori chiar mă deranjează volumul, dar tac pentru că îl aștept pe șofer să-și facă treaba așa cum știu că l-ai instruit. Fac abstracție de faptul că aud în mașini acel post de radio adoptat mai ales de taximetriști, acel post de radio care nu-mi place și care a reușit să distrugă, în opinia mea, plăcerea de a asculta radio comercial în București. Nu pot să mă supăr pe opțiunile personale și pe gusturile fiecăruia. Dar nici ăsta nu cred că e un lucru chiar bun.
• Aud din ce în ce mai des povești de la alți utilizatori (eu deocamdată nu am avut ce să-ți povestesc, aș fi făcut-o deja), povești care cred că sunt foarte departe de a fi lucruri bune. Șoferi care anulează cursa cu un minut sau două înainte de a ajunge la pick-up, șoferi care sună utilizatorul după preluarea cursei, întreabă destinația finală (deja neplăcut) și eventual renunță la cursă dacă informația obținută nu le e pe plac, parteneri Uber care au comportament de taximetrist (asta am întâlnit și eu, dar n-am făcut caz, doar i-am atenționat pe loc), cu înjurături în trafic, uneori manevre nepermise, comentarii inoportune al adresa cîte unei…pietoane… Pe scurt, genul de comportament pentru care mulți dintre noi, utilizatorii Uber, am decis să renunțăm la taxiuri și să alegem un sistem civilizat de transport.

Cam astea ar fi, în mare, îngrijorările mele și ale celor cu care am mai vorbit. M-aș bucura să fii puțin mai activ în a interveni în discuțiile iscate în jurul unor postări care te privesc în mod direct și să folosești în avantajul tău feedback-ul relevant. Ai marea oportunitate de a te bucura de un public în majoritate educat, care îți apreciază serviciile și pentru care nemulțumirile se transformă mai degrabă în evaluări constructive decât în reacții ostile. Ai utilizatori – fani, ceea ce e un avantaj pentru care un procent covârșitor de branduri și-ar da o mână și un picior ca să-l obțină. Ar fi păcat să nu fructifici asta în mod conștient și pragmatic. Plătim zeci de milioane fiecare doar pentru că ne place de tine și pentru că ne bucurăm de serviciile tale, ni se ușor brehăne de discount-urile din clubul VIP, deși uneori poate ne-am bucura de semne mai consistente și mai relevante de apreciere pentru fidelitatea noastră. Dar asta chiar nu e musai.

Spor la treabă și ai grijă de tine!

Hai să facem şi treaba asta. Sigur că nu, nu voi scrie recenzii. Sigur că nu, nu voi povesti la fiecare în parte ce am cerut, ce am văzut la alte mese, ce mi-a plăcut şi cum mi s-a părut baia. Dar pentru că în decursul a două luni, de când m-am întors din Brazilia, am ajuns într-un număr destul de mare de restaurante din Bucureşti şi nu numai, iar multe dintre experienţe au fost cu adevărat memorabile şi demne de „recidivă”, ar fi păcat să nu le ordonez cumva într-o însemnare. Cred că merită să fac asta la fiecare două luni, cu menţiunea că despre experienţele neplăcute pur şi simplu nu voi da detalii, ci voi scrie maximum trei atribute care mie mi se par definitorii pentru experienţa mea în acel loc. Hai să vedem. Azi menţionez toate restaurantele şi „locurilor cu mâncare” din România în care am intrat în lunile aprilie şi mai.

Locul 5. Caru cu bere (Savropoleos 5, Bucureşti). Continuă să mă surprindă în mod plăcut fabrica asta de bani, în care experienţa mesei în sine mai poate fi cu adevărat memorabilă doar pentru străini şi pentru tinerii veniţi în vizită la Bucureşti din oraşele mici, situate la o distanţă mai mare de 100 de kilometri. Bucătăria primitivă, grosieră, de cele mai multe ori sărată în exces, bazată în proporţie importantă pe preparate deja făcute (sau produse în permanenţă, în cantităţişi după metode industriale) şi porţiile uriaşe, aşezate fără cine ştie ce formalităţi pe farfuriile banale contrastează puternic cu un serviciu care de fiecare dată mi s-a părut remarcabil ca atenţie, viteză, nivel intelectual şi lingvistic manifestate de aparatul gigantic de ospătărie de la Car. O dată sau de două ori pe an, „Carul cu bere” poate fi o experienţă utilă pentru un mesean cu expertiză, fie doar şi de dragul observaţiei.

Locul 4. Juice Bar Vama Veche (pe „Magheru”, lângă şuberek, vizavi de „La Clătite”). Îmi voi aminti multă vreme cu mare drag de băiatul ăla înalt, bronzat, cu tricou roşu, cu steagul Turciei. Pâinea lui Dumnezeu. Sau sucul Lui, depinde cum vă slujeşte mai bine. Atâta bunătate, atâta amabilitate, atâta bucurie să-ţi spună despre sucurile lui poaspete şi atâta fericire de viaţă în sine într-un singur suflet de om eu nu am văzut de multă vreme la un român sadea în România. N-avea multe fructe, dar nicio combinaţie nu părea imposibilă sau prea complicată. Şi cu mândrie dădea şi altora şi mai ales copiilor „mostre” din sucurile pe care le făcea pentru clienţii puţini şi răruţi care se opreau în faţa dugheniţei lui. În shot-uri de tărie. „Şi dacă nu vă place sucul, nu trebuie să mi-l plătiţi”, le propunea senin maturilor care se sfiau să guste şi comandau „orbeşte” un pahar întreg. Raritate, zău. Şi de-asta îşi merită locul în topul de azi.

Locul 3. Rue du Pain (Calea Floreasca 111, Bucureşti). Sunt două motive consistente pentru care locul ăsta ajunge în topul lunilor aprilie-mai: croissant-ele şi micul dejun. Când le-am gustat primul croissant, sunetul ăla ireplicabil de foietaj preţios autentic şi aburul obraznic-untos susurat în cerul gurii mi-au spus că în brutăria aia lucrează cel puţin un francez. Şi l-am auzit câteva zile mai târziu, la şapte dimineaţa, prin fereastra de la stradă a bucătăriei, pălăvrind cu veselie printre sunetele de tăvi trântite. Apoi, într-o altă dimineaţă binecuvântată, mi-au mângâiat o jumătate de oră întreaga fiinţă cu două ouă cu şuncă, prăjite exemplar, lângă o mânuţă de salată sfioasă. Brutăria e al naibii de scumpă, baghetele se fac tun în maximum trei ore după ce le cumperi pentru acasă şi vreo trei din cinci fete care vând la vitrine n-au nici urmă de nobleţea pe care un astfel de loc şi clientela lui obişnuită le-ar cam cere din start. Dar vai…croissant-ele! Dar vai…acel mic dejun…

Locul 2. Vacamuuu (Calea Floreasca 111, Bucureşti). A fost primul restaurant bucureştean în care am intrat încă din seara în care m-am întors în România şi mi-a plăcut din mai toate punctele de vedere. Era luni seara şi locul era ticsit de lume. O notă bună din start, nu? Comanda a durat exagerat de mult şi pentru asta am primit un fel de recompensă simbolică dar foarte bine plasată la momentul respectiv. După asta, cotletul de viţel a fost exemplar. Locul în sine e gândit cu ştiinţă multă, cu camere de maturare a cărnii în sala restaurantului, cu măcelăria propriu-zisă în care vezi prin geamuri de sticlă stând la masă şi sorbindu-ţi paharul de vin, cu un meniu destul de complicat pentru nefamiliarizaţi şi cu preţuri aparent mari dacă nu eşti atent la tot ce scrie pe-acolo. Preţurile nu mi se par mari, dar e clar că Vacamuuu nu e chiar pentru toată lumea. Au şi meniu corporate, de prânz, la câţiva lei, care nu are nicio legătură cu meniul a la carte şi cu care proprietarii e posibil să mai prindă ceva curioşi rătăciţi din timpul săptămânii, în weekend sau seara. Eu nu prea cred în miracolele de genul ăsta.

Locul 1. Bacio (Paris 71, Bucureşti) Pentru mine, în momentul ăsta Bacio are cel mai bun şi mai gustos şi mai proaspăt sushi din Bucureşti. Un meniu foarte foarte generos, la preţuri fireşti pentru sushi, dar parcă simţi energia bună şi tendinţa către perfecţiune şi dăruirea pentru lucrul bine făcut în absolut fiecare piesă care îţi ajunge pe farfurie. Şi sunt rulouri mari, iar porţiile sunt de patru piese. Trei sau patru feluri pentru doi oameni serioşi sunt mai mult decât suficiente. Ar fi nedrept să vă recomand ceva anume, dar preferatele mele sunt clar Sumo Boston, Sumo Salmon Kamikaze şi Trilolie. Şi mai au gelato şi sorbeturi destul de aproape de ce trebuie. Şi multă ciocolată de toste felurile şi nişte amestecuri cu prosecco pe care nu pot să spun că le-am apreciat cu adevărat, dar poate că am eu o problemă. Şi locul e foarte foarte foarte drăguţ, mesele de-afară – perfecte. Bacio are multe motive să mă facă să trec pe-aici măcar săptămânal.

N-au intrat deocamdată în top, dar au punctat destul de bine:

• Ludic (Florian Aaron 3a, Bucureşti) – prietenos, cu o energie foarte bună, cu un meniu în căutări
• Fitto Cafe (Floreasca 70-72, Bucureşti) – foarte bun, personal funky în sens pozitiv, un cheesecake cu accente de pască
• Chez Toni (Glodeni 3, Club Pescariu) – un libanez obişnuit, gustos, nimic remarcabil, înţeleg că ştiu bine cu narghileaua
• Divan (Floreasca, Bucureşti) – farfurii destul de dichisite, îngrijite, ospătari aroganţi, preţuri nejustificat de mari

Şi alţii:

• Ancora (Parc Herăstrău) – cherhana (?) care arată foarte foarte bine, dar cu o bucătărie suferindă din toate punctele de vedere şi preţuri exagerate mult
• Il Calcio Herăstrău – aceeaşi mâncare complet depersonalizată din tot lanţul Il Calcio, dar la preţ dublu :)
• La Clătite (Vama Veche) – lipsit de energie, arome vagi, clătite groase, ingrediente ieftine
• Corsarul (Vama Veche) – rapane tăiate mărunt, mujdei „reciclat”, ospătar firoscos şi preţuri explodate
• Food & Travel Concept Store (Centrul Vechi, Bucureşti) – au pierdut mult din entuziasmul cu care au deschis acum doi ani, farfurii şi preparate executate neglijent, abateri mari de la reţetele tradiţionale greceşti, am primit un discount de 30% din toată nota, altfel mi s-ar fi părut scump

Am trecut acum aproximativ o oră și ceva prin Piața Victoriei. Hărmălaie, discursuri hăulite, cuvinte mari și multă mizerie, adică ceea ce vedeți, probabil, pe la televizoare. M-am mirat să observ că piaţa nu e chiar plină, că oamenii sunt destul de „aerisiţi” în zona scenei. Apropo, habar n-aveam că, mai nou, la grevă se construieşte scenă cu schelă faină şi sistem de sonorizare demn de un concert serios. Unde erau cei pe care nu-i vedeam prin piaţă? Acolo unde, probabil, camerele de luat vederi au uitat să filmeze. Pe terasele din jurul Pieţei Victoriei, pe la Spring Time sau chiar la piperatul Turabo. La cafele, berici şi ţigări, oropsiţii bugetari îşi odihneau un pic greva. Asta dacă nu plecaseră deja…

PS: cine le-a făcut sindicaliştilor tricouri, şepci şi veste (că şi pe la sindicate trebuie să trăiască băieţii inteligenţi din comisioane) proastă idee a avut :)

Bine. A trecut o săptămână, mi-a trecut mare parte din furia pe care nu voiam s-o revărs pe pagina albă şi în ochii voştri, deci pot reveni asupra subiectului. Din păcate, în săptămâna care-a trecut nu aţi putut să mă ajutaţi cu răspunsuri. Mi-ar fi plăcut să primesc comentarii în care Preotul Alexandru Moţoc, de la Biserica „Sfânta Treime” din Bulevardul Lacul Tei, era zugrăvit ca un excelent om al spiritului, ca un duhovnic ireproşabil şi ca un tămăduitor de suflete, aşa cum tare m-aş bucura să-şi dorească să fie oricare slujitor al bisericii.

Dar n-am primit. N-am primit niciun mesaj care să-mi povestească despre pacea pe care Sfinţia Sa o aduce în gândul oamenilor atunci când stă de vorbă cu ei, despre harul său în a alina suferinţe ale sufletelor rătăcite, despre cât de abil ştie să aducă oamenii pe calea credinţei sau să-i convingă întru dumnezeire. N-am primit nimic din tot ceea ce mi-aş fi dorit să-mi infirme părerea despre Pr. Alexandru Moţoc.

Ce ne spune nouă Google despre Sfinţia Sa? Ne spune cam aşa:

Am mare nevoie de ajutorul vostru şi caut răspunsuri obiective la două întrebări (pentru moment). 1. Dacă aţi avut vreodată de-a face cu persoana din imagine, cum aţi putea descrie calitatea interacţiunii. 2. Dacă nu, ce vă inspiră figura personajului din imagine? Mă refer la experienţe personale, pe Google ştiu ce veţi găsi despre el. Promit să nu aştept prea mult şi să vă spun destul de repede de ce-mi trebuie informaţiile-astea. Mi-aţi fi de mare ajutor.

Un drive in cinema pare un castronel de „vis american” administrat oricărui pofticios cu nărav la film şi obiceiuri de ieşit din casă. Nu mai ţin minte cu cine (poate cu Florian Fugaşin?) fabulam la un moment dat pe o astfel de temă şi eram ferm convinţi că ar fi un „big shit” fără să fi avut la vremea aia habar de câte bilete (nu) vindeau cinematografele din Bucureşti.

A trebuit să vină o criză. A trebuit să nu mai aibă unii cu ce construi vreo altă monstruozitate comercială pe un ditamai terenul cumpărat şi deja aplatizat. A fost nevoie de 20 de ani ca să avem un cinematograf în aer liber, din care să poţi vedea un film stând în maşină, respirând aer şi bucurându-te de propriul tău canal de sunet.

Căci aşa se petrec ostilităţile în cinematograful auto deschis fix în coasta lui Băneasa Shopping City. Un teren viran, cu locuri delimitate prin jaloane portocalii, reflectorizante, de cauciuc. Locuri multe. Pe vreo patru sau cinci rânduri. Proiecţia se fac epe un panou gigantic, amplasat chiar pe zidul mallului. Sunet la radioul din maşină, pe o frecvenţă afişată pe ecran, înainte de începerea filmului.

Nelipsitul „candy bar”, cu teeth bits şi beuturi cine-tradiţionale. Bilet de 15 lei pentru adulţi, ceva mai ieftin pentru copii şi o singură proiecţie în timpul săptămânii. De pe la zece fără un sfert. Ce nu mi-a plăcut? Sau credeaţi că a fost cu totul şi cu totul o experienţă de vis? Locul arată rău, e deşertic, e urâţel. Coşurile de gunoi sunt cam rare. Toaletele sunt toate în acelaşi capăt al terenului, adică la o distanţă chinuitoare dacă apuci un loc mai aproape de poartă.

Cu vreo zece minute înainte de începerea filmului a apărut un Gică pe ateveu care a decis ochiometric că una dintr emaşinile cu care eram (că eram mai mulţi) are garda la sol prea înaltă pentru rândul al treilea. Numai că garda la sol nu este egal cu înălţimea totală, aşa că ne-a luat vreo cinci minute să-i explicăm că e în eroare.

O să mai mergem. 

Am picat lângă oala cu supă exact când se apucau @gabi_m, @adrianciubotaru şi @SimonaStanescu de treabă. Şi cum la făcutul ei nu participasem, am zis să dau o mână de ajutor măcar la vândut. S-au adunat puţin peste 700 RON, adică teoretic vreo 70 de supe s-au vândut trecătorilor, cu strigături dintre cele mai variate.

„Să se dea numai câte-o supă, să ajungă la toată lumea!”

„O supă la vremea ei face cât zece femei!”

„Ce e supă, ca supa trece…”

„Supă şi demnitate!”

„Nu sta supărat, ia o supă şi trece!”

„O supă pentru fiecare!”

„Mai e supă? Vreau şi eu o supă caldă!”

Ar fi simplu să spunem că Streed Delivery este un proiect de cultură citadină, care se desfăşoară pe 12, 13 şi 14 iunie pe strada Arthur Verona, aflată în Bucureşti, perpendicular pe Bd. Magheru, între Cărtureşti şi Cinema Patria. Ar fi la fel de simplu să spunem că la Streed Delivery se întîmplă artă de stradă, teatru, muzică sau alte ateliere experimentale, că se poate bea o bere sau se pot citi benzi desenate atârnate pe pereţi. Ar fi mult prea simplu.

Strada pietonală, adică închisă tot weekendul traficului auto, plină de oameni care se exprimă public într-un fel sau altul este o poveste spre care românii privesc cu jind încă de pe vremea când oraşele din transilvania şi nu doar ele aveau ceea ce ei numesc Corso. Nu cred să fi existat vreun candidat la vreuna dintre primăriile bucureştilor în ultimii 20 de ani care să nu fi inclus pe lista de promisiuni dure ale campaniei electorale facilitarea acestui spaţiu dedicat artelor şi comunicării de toate felurile. Nu doar un weekend sau două pe an, ci în fiecare săptămână, aşa cum se întâmplă, de fapt, prin alte părţi.