Posturi cu tagurile: "bucatarie"

Îmi pregătesc „ploile” pentru întoarcerea în România, în primăvară. Revin pentru o vreme, nu pentru că aş vrea să plec de aici, ci pentru că vreau să fiu acolo, din motive liniştite şi fericite. În definitiv, acest prim episod brazilian şi-a îndeplinit multe dintre misiunile pe care mi le-am propus la plecare şi lumea din mine se simte pregătită să trăiască în oricare dintre lumile din exteriorul ei, în oricare dintre lumile în care împrejurările şi dorinţele mi-ar sugera să exist.

Aşa că azi am vorbit pe scurt cu Nicu, prietenul meu artist într-ale cărnii şi sursa infailibilă a muşchiului de vită de la Kopel’s, pe care e posibil ca unii dintre voi încă să şi-l amintească destul de bine. Nicu este un mare pasionat de ocupaţia lui zilnică şi de la el am învăţat deja multe despre măcelărie. E furnizor unic pentru multe dintre afacerile mari de restauraţie din Bucureşti şi îi trec lunar prin operaţiune câteva tone serioase de carne.

Aşa că mi-am blocat deja o jumătate de zi pe săptămână, în care voi lucra în secţia lui de măcelărie alături de băieţii de la care voi învăţa drumul cu cuţitul şi barda printr-o carcasă de sute de kilograme, tehnici speciale de dezosare, identificarea, tăierea şi fasonarea „pieselor” pe care voi de obicei le cumpăraţi gata pregătite, de la magazin sau direct pe farfurie, în restaurante. Este o treabă în care mă voi implica benevol, primind drept „salariu” propria mea dezvoltare  şi o mai bună înţelegere a meşteşugului căruia am decis să mă dedic în această instanţă a eistenţei mele. Abia aştept.

O altă jumătate de zi pe săptămână va fi despre peşte, într-o formulă aproape la fel de „hard core”. Diferenţa faţă de măcelărie este că la coada peştelui ne vom putea întâlni într-un spaţiu public unde voi putea şi să vă ajut să vă împrieteniţi mai bine cu acest subiect, dar şi să învăţ eu însumi şi mai mult despre el. Un alt angajament pe care-l voi îndeplini voluntar, în aceleaşi condiţii din măcelăria lui Nicu.

Vine, vine primăvara! :)

Vârsta crucială a unui restaurant nou deschis e, în general, de aproximativ şase luni. La nivel internaţional. Adică un procent impresionant din numărul restaurantelor noi mor după primele şase luni. E valabil şi pentru cafenele, baruri, pub-uri sau alte genuri de localuri care se înscriu în marea categorie a companiilor din „alimentaţia publică”.

Mi se pare o cifră corectă date fiind principiile greşite de la care mulţi antreprenori din domeniu pornesc atunci când decid că au şi banii, şi voinţa să se aştearnă la un asemenea drum. Pentru că banii şi voinţa nu sunt nici pe departe suficiente şi înclin să cred că devin amănunte mai puţin importante în faţa avantajelor reale pe care-ţi bazezi decizia de investiţie în funcţie de timpul în care intenţionezi s-o recuperezi şi să începi să faci profit. Asta după ce treci, desigur, prin cei patru paşi obligatorii ai construcţiei afacerii pe care o începi: cum arată şi ce fac produsul şi serviciile tale, unde te plasezi pe piaţă din punctul de vedere al preţului, cui te adresezi şi cum îţi atragi publicul.

Există câteva capcane oarecum clasice în care pică mulţi dintre aceia care decid să deschidă o cafenea, un club sau un restaurant şi, în funcţie de cât de des am auzit vorbindu-se de ele, voi încerca să le clasific mai departe.

1. „Sunt un tip popular. Am mulţi prieteni, colegii de pe unde am lucrat şi foştii colegi de facultate şi de liceu încă mă mai sună, abia aştept să am unde să-i adun pe toţi şi să facem nişte chefuri de pomină. Dacă ar fi să mă bazez doar pe ei, şi tot o să fie ok.” Nu zic că nu vor veni deloc. Unii vor veni şi vor aştepta să bea şi să mănânce gratis. În definitiv, tu eşti patron şi ei sunt încă angajaţi, măcar de dragul timpurilor trecute ai putea să dai şi tu măcar ciorba gratis. Că „o ciorbă nu se simte”.

Alţii vor veni o singură dată sau deloc pentru că eşti departe, pentru că au copii de crescut, pentru că muncesc mult, pentru că le plac alte locuri, pentru că ai preţuri mai mari sau mai mici decât ceea ce pot sau preferă ei să frecventeze. Mulţi dintre ei nu ştiu cum e să plăteşti salarii, taxe şi impozite în fiecare lună şi vor crede că vrei să te îmbogăţeşti de pe urma lor. Prietenii adevăraţi sunt aceia care preferă să mănânce la tine şi să plătească pentru asta dacă le eşti în drum, dacă le eşti cu adevărat prieten şi dacă ceea ce vinzi tu e pe placul lor, la un preţ corect din perspectiva lor financiară şi culturală. O ecuaţie cam complicată comparativ cu optimismul „principiului” de pornire, nu credeţi?

2. „Fac un loc pentru toată lumea, să poată mânca şi bea oricine, indiferent de nivel financiar sau social.” McDonald’s e pentru toată lumea. Şaorma e pentru toată lumea, căci e masa principală a taximetristului, dar şi „gustarea” de după „club” a proprietarului de gipan. Şi mai era pe la sfârşitul anilor ’90 o chestie cu bănci şi mese de lemn, vizavi de Ştefan Gheorghiu, la Leu. Lumea zicea că e a lui Arşinel. Vindeau ciorbă de burtă, pulpe de pui şi cârnaţi la grătar, cu cartofi prăjiţi. Ciorba aia era sfântă iarna. Veneau acolo şi muncitori de pe la Apaca, şi studenţi, şi profesori, şi ziarişti. Într-o zi am dus-o acolo pe naşă-mea în haină de blană de vulpe argintie până-n pământ şi am leorpăit minunea aia de ciorbă ca şi cum ar fi fost ultima pe viaţa asta. Dar asta a fost o singură dată.

Cum arată un loc pentru „toată lumea”? Ce conţine meniul unui astfel de loc? Ciorbele clasice la orice oră a zilei, ceafă la grătar, tartine cu icre de sturion, raţă cu portocale şi Beef Wellington? Ce bucătar angajează un astfel de loc? Ce ambianţă sonoră foloseşte el? Ce preţuri conţine lista? Ce vinuri? Fetească de zece lei sticla şi Amarone de cinci sute? Cred că o decizie cât mai clară, exprimată concis în meniu, preţuri, design interior şi energia personalului de servire e de preferat în faţa dorinţei de a face pe oricine fericit. Orientarea clară către un anumit public nu înseamnă nici pe departe restrângerea orizontului de business, ci structurarea logică şi cu şanse de succes a produsului tău.

3. „Iau o tanti de la ţară şi facem mâncare de-aia, ca la mama acasă.” Mâncare ca la mama acasă e doar la mama acasă. Oricât de „neaoş” ar şti bucătarii tăi (care e musai să aibă şi diplomă de bucătar, aşa cum prevede legea) improvizaţi să gătească, na-ţi-o frântă că fiecare mamă găteşte diferit, de la casă la casă. Sigur că poţi replica energia generală a mâncării făcute în casă respectând o serie de metode şi tehnici comune „slow food”-ului din întreaga lume, sigur că poţi să găseşti (mai greu, ce-i drept) un bucătar care să aibă în vârfurile degetelor şi în papile acea vibraţie unică, pe care numai bucătarii cu vocaţie şi pasiune reuşesc s-o transmită farfuriilor pe care le creează.

Dar nu te aştepta ca toţi oaspeţii tăi să rezoneze identic. În plus, misiunea ta e să-i aduci la mese pe aceia care vor mâncare gătită tradiţional, bucate pe care mulţi dintre ei le fac şi singuri, la ei în bucătărie. Şi asta chiar fac foarte multe restaurante din România. Unele, puţine, cu mare succes. Şi aici trebie să decizi singur dacă vrei să renunţi din start la acea mare categorie de clienţi, care intră într-un restaurant tocmai pentru a putea alege ceva ce sigur nu fac la ei acasă şi dacă eşti pregătit să dai zilnic piept cu „experţii” care decid pe loc dacă sarmalele tale au sau nu vreo legătură cu „alea pe care le-am mâncat în ’84, la Tuşa Greta, la Cluj, scăzute o noapte şi o zi pe foc mic, în oală de lut.”

3.1 Aici aş subscrie cumva o mai veche teorie depre care am amintit la un moment dat într-un săptămânal bucureştean. Mi se pare cel mai uşor să eşuezi cu bucătărie românească în România. Toată lumea face mâncare românească şi toată lumea se pricepe sau crede că se pricepe la reţete româneşti. Şi bucătarii, şi clienţii. Ori eşti foarte bun şi foarte neaoş, ori nu eşti. E plin de restaurante cu mâncare românească submediocră şi ele rezistă pentru că porcul e ieftin şi calitatea clienţilor scade vertiginos. Desigur, e doar decizia proprietarului dacă vrea să facă bucătărie sau să câştige indiferent de calitatea a ceea ce vinde. Căci şi dacă ai un jeep în faţa cârciumii, casă de vacanţă la Ibiza şi copiii la şcoli scumpe şi ai făcut o avere vânzând o mizerie de mâncare, tot că ai eşuat îmi permit să consider.

4. „N-am habar de cârciumărie şi nici de bucătărie, nu am timp să stau toată ziua la restaurant, dar îmi angajez un manager şi conduc toată treaba făcând altceva în paralel.” Genul ăsta de cârciumar trece pe la local maximum o dată pe zi, seara, la închidere. Sau la ora la care se retrage el la alte activităţi, restaurantul continuând să mai funcţioneze câteva ore după acel moment. Majoritatea afacerilor de gen despre care ştiu că s-au scufundat în mai puţin de un an au suferit de problema patronului absent. Aţi auzit, ca şi mine, poveşti cu barmani care vindeau o noapte întreagă din propriile sticle de alcool şi la închidere raportau doi sau trei clienţi? Sau despre şefii de cluburi care îşi comandau singuri camioane întregi de bere livrată seara, târziu, după ultimul „raid” al patronilor, bere pe care o vindeau lejer până a doua zi, când raportau din nou o noapte slabă pentru proprietarii respectivului local?

Şi nu e vorba doar despre eternul şi nemuritorul furt. Absenţa îndelungată a „iniţiatorului” de la punctul de lucru sporeşte vertiginos şansa de eşec a oricărui local, indiferent de specific. Stocurile, calitatea produselor şi a serviciilor, conceptul, atmosfera, abordarea clienţilor, vânzările de tip consultativ, absolut totul e la îndemâna şi la decizia unor oameni care vin „la serviciu” şi care de cele mai multe ori nu simt nimic din ceea ce ar trebui să aducă în business implicarea directă a aceluia care a creat proiectul.

Mai sunt şi alte tipologii subsidiare, dar mie astea patru (şi jumătate) mi se par cele mai frecvent întâlnite cel puţin în România. Nu mă refer la cârciumarii care vor şi ştiu cum să dea un tun cu servicii şi produse mediocre. Multora chiar le iese, am amintit tangent despre ei şi succesul lor financiar se bazează în mare parte pe lipsa de cultură şi pe nivelul scăzut al aşteptărilor sau preferinţelor publicului. N-ai cum să tratezi ca pe un principiu de ocolit specularea lipsei de gust a clienţilor. Cine-o face şi-i merge contribuie la scăderea calităţii pieţei în general, dar asta e altă poveste.

Disclaimer. This post is not a translated version of the article published on BuzzFeed by contributor Gabriela Kruschewsky, but a deeper insight of a Romanian living and cooking professionally in Brazil on the list of dishes presented in the original text. All the pictures are linked to their original uploads and the text gives a wider view on the Brazilian cuisine for the readers, based on the original article. 

Buzfeed au publicat ieri, sub titlul „24 Traditional Brazilian Foods You Neet To Eat Right Now” o listă cu de-ale gurii de pe mai toate drumurile drăguţei Brazilici, teritoriul meu adoptiv din ultimul an. Şi pentru că suntem aproape în temă cu mai toate cele povestite acolo, am zis că nu vă strică o retroversiune românească avizată de la faţa locului. Să purcedem, dară.

1. Coxinhas

Am fost oarecum surprins să găsesc asta pe prima poziţie şi sigur lista nu e ordonată alfabetic. Coxinhas sunt cea mai vie expresie a fast-food-ului brazilian de pretutindeni. Aluat opărit, umplut cu pui, brânză, carne sau peşte, modelat în formă de picătură (cele din imagine suntprintre cele mai triste pe car ele-am văzut vreodată) şi apoi prăjit rapid în baie de ulei. Sigur că sunt o experienţă de neratat vizitând Brazilia, dar parcă să zic că nu chiar cea mai atrăgătoare dintre toate. O întreagă poveste personală cu Coxinhas, pe desprealcool.ro.

2. Brigadeiro

Dacă despre Coxinhas ştim sigur că este cel mai răspândit preparat sărat din mâncarea stradală a Braziliei, Brigadeiro se înscrie lejet pe poziţia de frunte a duciurilor rapide, ieftine şi populare. Cacao, lapte condensat îndulcit zdravăn din fabricaţie, date prin fulgi de cocos sau de ciocolată şi ţinute la rece, dar nu foarte rece, căci trebuie să fie destul de moi şi să se topească rapid în gură. Ce nu-mi place mie la treaba asta e că, în ciuda tonelor de cacao naturală produse de vreo trei ori pe an aici, pe stradă sunt făcute din cacao industrială, de la supermarket. Plus laptele condensat plin de zahăr, o nenorocire omniprezentă în dulciurile „de masă” din Brazilia. Cu siguranţă, un desert pentru oricine şi o umplutură foarte des utilizată pentru clătite, tapioca, tarte, torturi etc.

3. Pão de Queijo – Pâine cu/de brânză

Tot fast-food, produs de patiserie sau brutărie de obicei, tot premix cumpărat la pungă, de la orice magazin cu produse alimentare. Un pachet cu pudră solubilă făinoasă, arome „identic naturale” şi ceva conservaţi şi afânători. În amestec cu apă chioară şi probabil unt sau margarină, devine aluat bun de modelat şi de băgat la cuptor. Şi arată senzaţional la ieşire şi chiar miroase cu totul îmbietor. Dacă nu le mănânci calde, în jumătate de oră devin cauciucate, iar savoarea de „brânză” se mută undeva, departe, între gust de pământ umed şi ciorapi obosiţi.

4. Farofa

Farofa asta nu e chiar „food” de sine stătător, căci pe masa braziliană ea are mai degrabă rol de acompaniament, de garnitură. Făină de manioc (mandioca în America Latină, cassava în India) prăjită sau prelucrată industrial. În varianta ei simplă, cumpărată de la magazin, e presărată cam pe orice preparat şi dă o consistenţă zgrunţuros-crocantă. Mulţi brazilieni pur şi simplu nu simt gustul mâncării fără puţină farofa pe absolut orice au în farfurie. În bucătăria o idee mai diversificată, farofa e prăjită în tigaie cu ingrediente dintre cele mai diverse (legume, fructe, ouă, peşte, carne) şi devine o garnitură aromată, cu bucăţele din respectivul ingredient la care este adăugată la prăjire. Eu o folosesc pe post de pesmet, la îmbrăcat şniţele, aripi de pui sau peşte pane şi funcţionează de minune.

5. Feijão Tropeiro

Fasolea e sfântă în Brazilia. La fel ca orezul. La fel ca prezenţa fasolei boabe şi a orezului la absolut fiecare masă din viaţa unui brazilian. Este garnitura de bază pentru absolut orice e de mâncare la prânz şi la cină. Nu glumesc, sunt milioane de brazilieni şi sute de generaţii care au mâncat şi mănâncă fasole cu orez în fiecare zi a existenţei lor. Reţeta de aici nu îmi este familiară, dar ce poate fi atât de complicat în a amesteca boabe de fasole fiartă cu ulei, farofa, jumări de porc şi ceapă verde? Dacă fasolea e fiartă, preparatul din imagine nu solcită mai mult de cincisprezece minute.

6. Açaí

Ei, da… Dacă mă veţi întreba ce gust are Brazilia, ar fi unul dintre primele răspunsuri care mi-ar veni natural. E îngheţata naturală braziliană şi nu e deloc o bagatelă. E atât de apreciat, încât multe dintre ţările europene au început să-l aducă în gelaterii, unde se bucură de mare succes. Auzisem într-un timp că şi în Bucureşti ar exista. Deci. Pulpa fructului natural de açaí [‘a s a í] e recoltată de obicei prin fierbere pentru că fructul e dur. E amestecată în mod invariabil cu pudră de guarana, energizantul natural de sute de ani al Americii Centrale şi al Americii de Sud. Amestecul ăsta se congelează şi devine baza preparatului. În punctul de desfacere, baza este mixată cu pulpă de banane şi miere sau zahăr şi devine cremoasă, de consistenţa îngheţatei. Drept topping, în cupă sau castron, poţi adăuga bucăţele de fructe proaspete, miere şi granola. În Bahia, granola conţine seminţe de cereale, fulgi de tapioca prăjiţi cu miere, alune, arahide, caju, migdale, bucăţi de nuci braziliene, seminţe de susan, seminţe de floarea soarelui, stafide şi miez de nucă de cocos dat pe răzătoare. Toate prăjite în tigaie, fără ulei, apoi uscate bine în cuptor. O minunăţie.

7. Pastéis – Pateuri

…şi ne-am întors puţin la fast-food… Dacă într-un articol scris pe un site străin despre mâncărurile remarcabile din România aţi găsi „merdeneaua” în prima jumătate a listei de propuneri, cred că nu v-ar conveni deloc. Şi bag mâna în foc că nici gastronomilor brazilieni nu le-ar plăcea prea tare să ştie că primele patru „suveniruri” alimentare preluate în memoria turiştilor străini sunt reprezentate de preparate oarecum banale şi de slabă calitate nutritivă. Dar cine suntem noi să judecăm mentalul turiştilor? Bun. În două vorbe, la această poziţie observăm un amărât de foietaj umplut cu diverse, care nu e nici măcar cop în cuptor, ci prăjit cu străşnicie în baie de uei. Umplutura variază de la doar brânză până la carne tocată cu brânză, cu ou fiert, cu roşii, cu…. Am mâncat. E ok. Cât de ok e o merdenea sau vreo altă surată a ei.

8. Mousse de Maracujá

Maracuia e, cel puţin pentru mine, o altă minune de gust natural a Braziliei. Fructul pasiunii probabil că ştiţi cum arată, e de găsit destul de uşor prin magazinele româneşti cu legume şi fructe de import. Ei, maracuia e uneori de patru-cinci ori mai mare, e galbenă şi eu sunt mort după ea. Brazilienii se feresc de ea în timpul zilei pentru că lor în general le provoacă somnolenţă. E şi fructul meu preferat într-o caipirinha, pe care barmanii din oraş se strâmbă cu mirare când le aduc mainte că o beau fără niciun strop de zahăr. Maracuia e acră bine, deci se echilibrează de minune în spuma care conţine (din nou) lapte condensat, adaos de zahăr şi frişcă bătută din smntână sau premix chantilly. În rest, respectă regulile simple ale oricărui mousse.

9. Feijoada

Cea mai răspândită variantă de fasole cu carne în Brazilia. Iahnia braziliană. E atât de populară, încât magazinele vând invariabil, la raionul de carne, „feijoada kit”. O tăviţă din polistiren închisă cu folie d eplastic alimentară, în care găseşti toate bucăţelele de carne şi grăsime recomandate pentru mâncarea de fasole: carne marcă proaspătă de vită, carne sărată uscată de vită (carne seca sau carne de sol, bine împănată cu sare şi uscată la soare), slănină de porc, coastă afumată de porc, cârnat gros afumat şi sărat (calabresa) şi eventual şuncă afumată (bacon). În feijoada fasolea este întotdeauna neagră, boabe destul de mărunte. E bine aromată cu coriandru şi dafin şi, în general şi mai ales în Bahia, e făcută în vas de ceramică, panela de baro, o mândrie destul de proprie gastronomiei tradiţionale din regiune.

10. Bolinho de Chuva – Chifteluţele ploii

Gogoşele. Cu zahăr şi scorţişoară. Nu le-am văzut niciodată pe-aici. Atât.

11. Moqueca de Camarão – Moqueca de crevete

Ei, da, intrăm în sfârşit în domeniul cu adevărat tradiţional culinar brazilian. Moqueca e unul dintre love-mark-urile autentice ale bucătăriei naţionale. În esenţă, moqueca e o tocană „liniştită”, în care ingredientele de diferenţiere ar fi laptele de cocos şi uleiul de palmier, înlocuit în Bahia de o altă mândrie locală, uleiul de dende. Moqueca nu e doar de crevete. Restaurantele fac moqueca de peşte, de peşte cu crevete, de homar sau de mai multe vietăţi marien la un loc. La Pedra do Sabia, prima mea gazdă din Brazilia, se făcea moqueca vegetariană cu banana da terra , mai mari, mai consistente, mai puţin dulci, mai dure decât bananele de mâncat ca atare şi folosite doar preparate termic, fierte, coapte în cuptor sau prăjite.

O moqueca adevărată e făcută în cratiţă largă de ceramică, cu capac, panela de barro. Ingredientele sunt aşezate în straturi circulare, unele peste altele, astfe încât să împrumute savori unele altora fără a se deteriora. Straturi de ceapă, ardei gras, dovlecel, roşii, ingredent principal, toate alternate cu ingrediente pentru gust şi aromă (plante aromatice şi usturoi) şi stropite gradat cu uleiul de palmier sau de dende. Apoi totul scăldat în laptele de cocos făcut natural, în blender, din miez de nucă de cocos matură şi apă de cocos. Capacul pe cratiţă şi cratiţa pe foc mediu în jur de treizeci de minute. Dacă e făcută cu atenţie şi dacă uleiul de dende (foarte consistent şi cu aromă destul de puternică) nu e folosit în exces, nu e rea deloc.

16. Acarajé

Am sărit direct la poziţia a şaisprezecea pentru că 12-15 fie îmi sunt străine, fie reprezintă treburi despre care nici nu are rost să amintesc, gen sandwich-ul de la 14 şi blend-ul de papaya cu îngheţată de la 15. Nici acaraje-ul nu e vreo pasiune pentru mine, dar trebuie să recunosc că e reprezentativ cel puţin pentru Bahia, echivalentul shaormei de prin toată Europa. Am mai amintit despre el cu altă ocazie. În principiu vorbim despre o chiflă-gogoaşă din aluat dens (cred că de tapioca), prăjită în baie de ulei, în general de palmier. Tăiată pe din două, unsă cu cremă de fasole „black eye” şi umplută cu creveţi uscaţi afumaţi şi salată. E tot mâncare stradală şi e…aşa cum v-am spus. Decideţi voi dacă vi se pare tentant.

17. Romeu e Julieta

Interesant pentru aceia pasionaţi de şocul papilar sărat-dulce. Vorbim despre un „sandwich” cu felii de brânză albă între care apare un strat de marmeladă de guava. Guava mi se pare un fruct foarte interesant şi unic prin aromă. Mi-e imposibil să vă spun cu ce seamănă la gust pentru că…nu seamănă cu niciun alt fruct. Goiabada, marmelada de guava, este nelipsită de la micul dejun al hotelurilor şi resort-urilor braziliene.

18. Misto Quente

Este cel mai popular sandwich de aici. Nimci altceva decât pâine prăjită sau încălzită în cuptor, cu felii de şuncă presată şi mozzarella, care aici e, în general, de calitatea celei utilizate în România de pizzeriile care folosesc ingrediente ieftine: galbenă, la calup, aducând mai degrabă a brânză topită feliată sau a caşcaval prost decât a mozzarella. Desigur, există brânzeturi bine făcute în mai multe zone ale Braziliei, iar în Lencois, oraşul în care am stat în Chapada Diamantina, un italian produce bocconcini adevărat, după reţetă tradiţională.

19. Requeijão

Cu părere de rău, aici contributor-ul american de la BuzzFeed a dat-o în bară la nivel glorios. Nu numai că nu are nicio legătură şi nu aminteşte în niciun caz de ricotta, o varietate de brânză lesne replicabilă în casă, din lapte integral, dar mi-ar fi imposibl să o aşez sub titlul exaltat al articolului original. Requeijão e un fel de brânză topită mai lichidă sau un fel de smântână industrială mai groasă. Nu cred să fi fost vreodată produsă natural, în casă, sau cel puţin ceea ce  cumperi sub acest nume de la supermarket nu poate trece nici măcar drept cremă de brânză. Cu un procent considerabil de grăsimi ce nu-mi par a proveni din culturi lactice şi cu un vag gust lactat, mie îmi slujeşte la replica smântânii fermentate pe care o folosim în România. Amestec requeijão cu iaurt natural şi ajung aproape de consistenţa şi gustul a ceea ce aş putea folosi drept smântână. Există smântână naturală produsă de fermele din zonă, dar livrările nu merg întotdeauna conform înţelegerii, iar în magazine nu ecistă. Cel puţin în oraş.

20. Mandioca Frita – Manioc prăjit

Pentru că maniocul este un tubercul, stă în picioare cu succes în varianta cartofului prăjit. Mai consistent, mai dulce, mai gustos decât cartoful obişnuit, maniocul prăjit apare destul de des în secţiunea gustărilor sau garniturilor din meniurile braziliene. Îl prefer pe fratele lui „tuberculos”, aipim, care arată aproape la fel în farfurie, dar mi se pare şi mai bun la gust şi mai tentant ca textură.

21. Salpicão

Un aperitiv cu adevărat remarcabil prin numărul şi diferenţele de textură şi gust ale ingredientelor ce-l compun. Şuncă presată, pui fiert, măr, stafide, mazăre, porumb, morcov, măsline şi o ploaie de paie din cartof prăjit. Plus maioneză lungită cu iaurt. O salată crocantă care, dacă ar avea şi nuci, m-ar apropia şi mai mult de sugestia unei Salat Waldorf mult mai complexe şi mai îndrăzneţe.

Şi nu mai ajung pâă la poziţia 24 din aceleaşi motive de mai devreme. Poziţia 22 e un fel de tort al leneşului, făcut din biscuiţi de supermarket şi două creme destul de terne, 23 şi 24 sunt preparate care nu-mi sunt familiare şi cu siguranţă fac parte doar din topul personal al autorului articolului din BuzzFeed. Hai să vă fac o promisiune: până în aprilie anul viitor, vin aici cu o listă proprie, documentată şi verificată inclusiv în bucătărie, nu numai din mâinile altora. Sunt o mulţime de preparate culinare braziliene cu adevărat de neratat aici, treburi cu galoane grele atât din punctul de vedere al preparării, cât şi din acela al popularităţii. Nu înţeleg de ce din listă lipsesc delicii inevitabile ca Bobo de Camarao, Arroz de Polvo, Sarapatel, Pirao de Mandioca, Escondido, supe ca Mocoto sau Caldo de Camarao şi multe altele. Mai daţi-mi ceva timp şi mă voi ţine de promisiune. Poftă bună! :)

Vine o vreme. Ar fi prea mult de spus şi de repetat despre ce a însemnat prânzuldincaserolă.ro pentru drumul meu în bucătărie. Şi nu doar pentru acel drum. Şi nu doar pentru mine, ci şi pentru al câtorva dintre voi deopotrivă. Şi însemnarea asta sigur nu e pentru aceia care nu ştiu la ce mă refer. Am abandonat povestea mai întâi din lipsă de timp, mai apoi pentru că am înţeles că am încheiat un capitol. Unul dintre capitole. Stă de câţiva ani părăsit şi încă mai dă unora şi altora sugestii utile şi motive de bucurie. Şi e păcat să stea. Serverul pe care şade încă liniştit va trece şi el în tăcere peste câteva zile. Aş putea pur şi simplu să-l las să existe undeva, aproape live, însă parcă mi-ar părea rău să nu-l folosească cineva în mod util, poate să-l dezvolte mai departe, poate să-l integreze cu tot tacâmul într-o platformă de gen, deja existentă. Îl dau cu dragă inimă, cu toate ale lui (inclusiv pagina de Facebook cu peste 7,500 de abonaţi la care se adaugă zilnic, natural, fără să-i fi plătit vreodată vreo campanie) dacă primesc o ofertă promiţătoare pentru existenţa conţinutului şi rezonabilă pentru calitatea şi cantitatea lui. Chiar gratis parcă nu mă lasă dragul de el să-l dau. Dacă e, daţi un semn. Sau ceva :)

Ce să fie, ce să fie? Povestea jucărelelor din imagine va apărea în octombrie pe desprealcool.ro. Vă zic deocamdată că e o adaptare cu bere a unui preparat foarte brazilian şi prima mea incursiune pe bune în bucătăria locală. Cinci etape de preparare, nu mai puţin. Preparat supă, apoi umplutură, apoi aluat, apoi modelaj şi apoi prăjire. Plus o tehnică pentru mine până acum străină de mărunţire pentru umpluturi a cărnii fierte. O întreagă tevatură care vi se va părea cel puţin complicată şi cu o finalitate care aici se vinde cu doi reali bucata. Şaptezeci de eurocenţi, da.

Am zis să deschid direct cu poza nu pentru că aş avea ceva cu voi sau din vreo patologică repulsie generalizată faţă de Om şi capacitatea lui diavolească de creaţie. Dar, vedeţi voi, după nişte ani de făcut poze (fotografii nu mi-au ieşit niciodată, dar poze am făcut duium) am ajuns să cred că sunt câteva subiecte cu care nu ai cum să faci o poză dizgraţioasă oricât te-ai chinui: mâncare, copii, apă de mare/ocean cu cer deasupra. Indiferent de înzestrările tehnice, chiar dacă ai un kodak de unică folosinţă, un telefon LG din 2004 sau orice altă gioarsă care face poze, e imposibl să faci poze generatoare de repulsie când vine vorba de categorile astea de subiecte.

A, da! Cu ce poţi greşi major în orice situaţie, când te-ai hotărât că ai tot ce-ţi trebuie ca să-ţi faci un blog (îndeosebi culinar) sau o pagină pe www: cu numele de botez al paginii respective. E musai să pendulezi între cuvinte şi formulări care cel puţin mie îmi vor spune înainte să dau clic că e ceva în neregulă cu tine: secrete, artă culinară, universul bucătăriei, miam-miam, reţete superbe, gospodină, minunile bucătăriei, sugestii minunate pentru mămici… Toat astea şi multe altele, combinate cum vreţi voi, mie îmi generează instantaneu imagini etern şocante cu şosete albe 20% bumbac la pantofi negri, unghiuţă şi ghiul, maieu de plastic cu găurele, broderie cu lalea pe cămaşă, îm zona buricului, pantofi de sport cu talpă de plastic şi branţ de pâslă… Mai am. Mai vreţi?

Am găsit această superbăciune înfricoşătoare pe un grup de Fb dedicat românilor din afara graniţelor. N-am stat să aflu dacă „mamiştietot” e şi ea pe alte meleaguri, deşi mi s-ar părea riscant să faci o astfel de greşeală din poziţia românului emigrant. Căci, fatalitate, deşi atrocitatea e numită „plăcintă cu brânză”, purgativul ăsta din imagine e de fapt din felii de pâine (feliată, sick!) şi ceva lactate de butic. La cuptor. Păi voi vă imaginaţi ce reacţii ar putea avea românii verzi din patrie în faţa unei asemenea ecuaţii? SĂRACO! ar fi cea mai delicată. Nu ştiu dacă urme fine de decenţă sau pure interese de relevanţă în Google au convins autoarea să modifice link-ul întru restabilirea măcar parţială a adevărului.

Pe onoarea mea, am văzut aurolaci care mâncau din gunoi chestii mai apetisante. Adică nu ştiu cum i-a ieşit creatorului de, dincolo de „reţetă” în sine, bucata de exemplificare zici că a fost muşcată de două ori de un birocrat, pe stradă, aruncată cu greaţă în primul coş de gunoi întâlnit la ieşiea de la Metrou Piaţa Victoriei şi descoperită de fotograf după vreo trei zile de caniculă, respectiv grevă a serviciului de salubritate. Poza asta nu e o invitaţie la gătit şi cu siguranţă nici la mâncat. Poza asta e probă într-un proces cu omucidere, profanare şi tăinuire de cadavru, ar sta liniştită într-un manual de medicnă legală. Oi fi eu prea sensibil, dar poza asta e pur şi simplu brutală. Farfuria e din cele bune, de pe peretele din bucătărie, unde stă între o strachină din „ceramică de Horezu” via Bucur Obor şi o maramă din fibre sintetice, scorţoasă de vapori de ulei şi fum de mici „la tigaie”.

Pâine cu brânză pe post de plăcintă. O poză oribilă, parcă special făcută să dea de gol impostura şi sărăcia preparatului. Păi nu, „mami” nu ştie tot. Nu ştie aproape nimic şi mai vrea să ne şi păcălească. „Mami” e o hahaleră, nu e mami!

Nu ştiu să existe vorbă mai dulce decât „fă-mi ce sos vrei tu” pentru un mânuitor de experienţe culinare. Creezi un meniu la începutul unui segment nou din drumul tău printr-o bucătărie. Pui în el inspiraţia experienţei, pe cea de moment, tot ceea ce ai reuşit să descoperi despre publicul pe care urmează să-l acompaniezi din respectiva bucătărie, îl adaptezi la sursele pe care le ai la dispoziţie şi la calitatea furnizorilor, te înscrii într-un buget valabil pentru următoarele câteva luni, ţii cont de întreaga simbolistică şi de tema generală a locului, uneori ai chiar bucuria să dai tu acea temă… Restrângi mult din avântul căişorilor creativi şi îi consolezi cu perspectiva „specialelor”, care te vor ajuta să fentezi rutina şi să te exprimi în afara stricteţii meniului standard pe care, pragmatic vorbind, e absurd să-l dimensionezi la mai mult de douăzeci-treizeci de propuneri. Dar parcă niciodată nu-i destul.

Uneori fie şi culoarea sau forma unui file, consistenţa unor boabe de mazăre ori combinaţia întâmplătoare a două fructe îţi „spun” o întreagă poveste nouă pe care o poţi vizualza pe farfurie cu mult înainte să ai timpul necesar sau ocazia să o şi pui în practică. Oraşele turistice au cele mai mari şanse de plictiseală când vine vorba de industria lor de restauraţie. Oaspeţii sunt mereu alţii, deci meniurile pot rămâne la fel uneori şi ani de zile. Perversa inerţie adoarme astfel pasiunea şi atenţia bucătarilor, omoară bucuria repetitivităţii cu noimă şi adesea auzi expresia dezamăgirii celui care ţi-a călcat pragul de câteva ori pentru acelaşi preparat: „L-au stricat, nu mai e ca înainte.” Pune la socoteală şi fluxul de personal conjugat cu încăpăţânarea patronatului de a menţine farfuriile-vedetă indiferent de numărul echipelor care s-au perindat într-o perioadă de timp prin aceeaşi bucătărie…

Săptămâna asta am rămas fără homar întreg. Sunt două tipuri de homar în apele mele de proximitate. Ei bine, unul dintre ele o ia la sănătoasa prin august şi se mai întoarce abia prin decembrie, când vine vara. Consecinţa e că numărul exemplarelor se înjumătăţeşte, diminuând astfel şi apetitul pescarilor pentru capturi din rândul celor rămaşi. Principiul e simplu: „Păi e mai greu acum, că ăilalţi au plecat…Mai bine nu mai ieşim deloc la homar.” Nu cumpăr decât homar viu. Pentru că mai proaspăt decât viu e posibil să nu existe. Cultiv relaţii mai apropiate decât mi-e în natură cu câţiva pescari sau samsari de vietăţi acvatice doar că sa-mi cresc şansele de a beneficia măcar printre primii de conţinutul bărcilor care se întorc din larg. Dar săptămâna asta – canci.

Vă zic pe scurt. Vine, să zicem, Pacato („Pacatão”) cu câteva zeci de kilograme de încrustaţi vioi direct din barcă, uneori chiar înainte să-i transfere în apă cu gheaţă, pentru a-i trece în veşnica amorţire. Îmi triez homarii de peste patru sute de grame pentru „piese” destinate farfuriilor pentru doi, cu lighioana păstrată în carapace. tăiată pe din două. Exaltat şi talentat la a-mi complica viaţa, suntem singura bucătărie din oraş care-şi permite extravaganţa de a servi homar întreg în mai mult de un fel, ca restul colegilor: fript pe grătar, cu sos de unt, usturoi şi ieburi aromatice (asta fac şi ei, dar fără usturoi), fript pe grătar, cu guacamole, în tigaie, cu sos de roşii proaspete şi spaghete, şi tot în tigaie, cu vin, usturoi şi ceapă verde.  Pun deoparte „plevuşca” pentru farfuriile individuale, pe bază de file, de obicei risotto şi paste. Opăresc tot în apă de ocean clocotită, imediat după livrare. Ţin totul în frigider două zile, timp în care fac tumbe de comunicare ca să vând, dacă se poate, tot. Ce rămâne, congelez.

Aseară mai rămăsesem doar cu câteva fracţii de file şi nicio porţie de homar întreg. Nemţii blocaţi în homar indiferent de formulă au ales o formulă de compromis, pe care o mai făcusem o singură dată, tot pentru nişte fixişti. Adică file pe grătar. Dar mi-au cântat lirele olimpiene în urechi la clinchetul diafanului „cu ce sos vrei tu”. A, da? Bine… Nemţi în Brazilia. Hai să le dăm cu amprentă locală atunci.

Cinci codiţe de homar, în curu’ gol, pe grătarul incandescent. O lingură de unt bun (80%) în tigaia adâncă, abia încălzită. Trei căţei de usturoi daţi pe răzătoarea mică, în untul topit. Nimic nu sfârâie, nimic nu fierbe, e totul un molatec şi lasciv dans ritualic. Codiţele abia rumenite, de pe grătar în tigaie. Foc mai mare sub tigaie, să ştie homarul că vorbim serios. O ploaie de ceapă verde tăiată fin. Şi sfârâie. Sucul de la un lime mic, stors direct în tigaie. Şi sfârâie cu abur înţepător. Aproape simt gustul lămâii pe carnea albă, cu accente uşor afumate. Şi sfârâie. Trei duşti zdravene de cachaça. Şi sfârâie cu clocot mic. Aburii sunt acum mai puternici, alcoolul ce se evaporă deasupra tigăii potenţează acum aroma de verde viu şi acru şi pe aceea de val proaspăt, de ocean cu luna în creştere. Apoi două linguri de smântână de 20%.

Şi parcă totul adoarme… Iazul lăptos scaldă cu tandreţe bucăţile de homar care şi-au recăpătat suculenţa după arşiţa grătarului. Au primit în esenţa lor de vietate paşnică şi candidă (lagosta nu are nici măcar cleşti) bogăţia untului bun, şocul acid al lămâii proaspete, picanteria domolită a usuroiului adormit în unt şi voioşia protestatar-impertinentă a alcoolului din trestie de zahăr. Sare şi piper proaspăt măcinat. În mijlocul platoului alb, întins. Între razele aurii ale sferturilor de cartof fiert în coajă, apoi prăjit, apoi pomădat cu oregano uscat. Încă o ploaie de ceapă verde şi o salată din frunze organice lângă.

Astea au fost aseară minutele mele de fericire crocantă. Uneori un răspuns, pentru unii banal, pentru alţii de complexitatea unui tom de elaborate divagaţii filosofice, la întrebări înfricoşătoare despre de unde venim, cine suntem şi încotro ne îndreptăm.

Două vorbe despre analiza asta realizată de bunul Cristi Roman, pe care-l admir pentru demers. Eu nu mai sunt de câţiva ani „în cărţi” pentru că nivelul următor la care m-a trimis bloggingul culinar, ocupaţia culinară profesionistă, nu mi-a mai permis să scriu zilnic despre experienţe punctuale. Ca majoritatea celor din lista lui Cristi, începuturile scrisului meu despre mâncare au stat sub semnul bucuriei de împărtăşire a experienţei personale autentice şi nevoia simplă, firească şi umană de admiraţie şi recunoaştere din partea cititorilor. Acuma, interesant ar fi câţi dintre noi am reuşit să depăşim nivelul ăsta şi să înţelegem că, dincolo de marginile tigăii, blogurile culinare au o misiune importantă în ceea ce priveşte dezvoltarea universului gastronomic al celor care aleg să ne citească. Câţi dintre noi am oferit sau oferim reţete şi câţi înţelegem să împărtăşim experienţe care, la rândul lor, sunt menite să nască alte experienţe pe cât posibil memorabile?

Am început să scriu când majoritatea site-urilor culinare conţineau reţete copiate din cărţi tipărite, în care ingredientele se pierdeau pe drum sau apăreau surpriză!!! pe la jumătatea textului şi când tot conţinutul de pe nişa asta păstra clişeele atât de înspăimântătoare ale exprimării revlexiv impersonale sau ale expresiilor celebre „făină cât cuprinde” şi „sare după gust”. În care nimic nu era interpretabil, adaptabil, customizabil la condiţiile oferite de bucătăria fiecăruia şi în care rântaşul, margarina sau untura de porc erau aproape nelipsite. Unele site-uri din nişă încă mai practică toate astea. Altele încă mai conţin ilustraţii luate din alte părţi şi texte „adaptate”. „Pe vremuri”, mie un post îmi lua cel puţin o oră şi ceva, din momentul în care îmi adunam ingredientele pe masă şi până când dădeam „clic” pe „publish”. Pregătire, preparare, poze, editat poze, editat text, upload de poze, aranjat poze în curgerea logică a textului astfel încât să servească în mod real celor care decideau să încerce acelaşi lucru la ei în bucătărie.

Indiferent de câţi ani de blogging culinar am avea în vârful spatulei, poat că ar fi bine să nu uităm că scriem pentru ageamii şi iniţiaţi deopotrivă. Că una dintre misiunile noastre e să-i facem pe alţii să-şi depăşească reticenţa sau teama de eşec şi să pună, unii pentru prima oară în viaţa lor, mâna pe un cartof crud. Că admiraţia cititorilor noştri ar trebui să se bazeze pe uşurinţa cu care ei pot repeta la ei în bucătărie tot ceea ce le povestim noi şi pe admiraţia lor pentru propriile rezultate şi pentru îmbogăţirea propriilor lor experienţe. Spor!

Unii dintre voi s-ar fi aşteptat să încep la un moment dat să povestesc despre bucătăria specifică braziliană şi baiană. E drept, bagajul meu de cunoştinţe culinare se îmbogăţeşte în fiecare zi cu noi experienţe gastronomice influenţate de zonă şi specific. Dar sper să vă aduceţi aminte că în cei aproape cinci ani de când scriu despre mâncare şi bucătărie demersul meu şi-a propus să nu vă creeze frustrări. De fiecare dată când am folosit un ingredient mai puţin cunoscut, am ales să vă spun cât mai multe lucruri despre el şi sursele de unde poate fi procurat cel puţin în România dacă nu chiar în cartierul în care locuiţi. Îmi aduc aminte cu câtă mirare au aflat mulţi dintre cititori mei că ghimbirul proaspăt e pe toate drumurile în Bucureşti sau că portocaliul aprins nu e culoarea crevetelui proaspăt.

În consecinţă, ar fi absurd să încep să vă povestesc cu propuneri culinare despre bucătăria specific baiană. Nu veţi găti niciodată în România cu ulei de dende sau cu bucăţi de vită sau de cod uscate la soare, în sare grunjoasă. În primul rând pentru că nu aveţi aşa ceva în România, în al doilea rând pentru că nici pentru mine nu sunt chiar prima opţiune. Nici când gătesc, nici când mănânc.

În Itacare, oferta restaurantelor e foarte clară. Adică poţi opta, ca turist, între bucătărie tradiţională locală şi pizza/paste. Mai există două segmente secundare, acela al ofertei vegetariene şi cel de tip fast-food local. Primul este privit de brazilieni cu simpatie distantă şi reprezintă o atracţie reală mai mult pentru străinii veniţi în Bahia mai degrabă în căutarea diverselor terapii practicate aici. Celălalt este integral rezervat publicului care cu greu ar intra într-un restaurant, indiferent de oră sau specific. Fast food local înseamnă „acaraje”, un fel de gogoaşă din făină de tapioca, prăjită în baie de ulei ieftin (de cele mai multe ori de soia transgenică), tăiată la mijloc, unsă cu pastă de fasole şi umplută cu creveţi uscaţi, afumaţi industrial. Vis…

Aşa că am avut ocazia privilegiată de a veni într-o piaţă pe care să-mi văd în continuare de drumul meu de oaie neagră. Oasis este singurul restaurant din Itacare cu meniu internaţional. Am păstrat trăsătura vegetarian-creativă iniţială, cea pe care am găsit-o aici. Facem Lasagne cu felii de vânătă coaptă în loc de carne, burger de linte şi enchilada, salate şi paste în variante vegane. Gătesc peşte, homar, creveţi şi caracatiţă, pui şi uneori file mignon. Mă încăpăţânez în continuare, ca şi în România, să nu cumpăr nimic congelat pentru că oceanul e la câteva minute de mers pe jos şi chiar îmi rezerv aroganţa să vin uneori cu vietăţile la masă, înainte de a le prepara.

Peşte în trei variante permanente şi una specială. Creveţi în patru variante permanente şi două speciale. Homar în patru variante, caracatiţă în cinci, vită tot în patru – toate speciale. „Speciale” pentru că astea trei din urmă, negăsindu-le tot timpul proaspete, nu sunt în meniul permanent. Dar când le găsesc, eclipsează integral meniul. „Specialele” au fost create în restauraţia internaţională pentru dinamizarea ofertei şi pentru stimularea curiozităţii clienţilor frecvenţi ai aceluiaşi loc. În timp, au devenit un fel de supapă de evacuare a deşeurilor, felul în care multe restaurante din lume scapă de ceea ce are şanse să ajungă în lada cu gunoi. Dacă citiţi „Kitchen Confidential”, a lui Bourdain, veţi vedea despre ce vorbesc.

Pentru mine, specialele sunt un boost creativ prin care pot să vând ingrediente proaspete cu un adaus comercial pe măsură. Adică sunt chiar…speciale :) Şi de-asta sunt apreciate mai mult de turiştii străini în principal şi de brazilienii mai tineri, mai educaţi, mai curioşi, în plan secundar. Încerc cât pot să îmbin tehnicile de preparare non-braziliene cu ingrediente pe care în principiu doar clima tropicală ţi le oferă, însă ar fi absurd să vă descriu reţete pe care nu le-aţi putea repeta în bucătăriile voastre. Dacă îmi ştiţi, de exemplu, orezul sau sosul asiatic pentru creveţi, sosul alb cu roşii uscate pentru pui sau cel cu supă de peşte pentru pastele cu caracatiţă, la mine pe stradă sunt unice. Deci sunt cel mai tare, cum s-ar zice ;)

Sunt cinci ani de când drumul meu este indisolubil şi inevitabil legat de bucătărie. Toţi cei cinci, cu o reflecţie permanentă online. Am mai scris despre asta, dar e un lucru care îmi vine în minte aproape în fiecare zi, cu aceeaşi prospeţime, poate de fiecare dată când îmi readuc aminte cât sunt de fericit. Recapitulând, drumul meu prin industria comunicării n-a fost nici dificil, nici chiar sinuos. Asta pentru că, deşi majoritatea poziţiilor mele au fost de coordonare, am ales inconştient să învăţ în permanenţă. Am învăţat de la toţi cei cu care am interacţionat, de la piarişti şi jurnalişti, de la agenţişti şi publisheri. N-am plecat de nicăieri concediat (în afară de momentul eMAG, unde prestam servicii pe factură şi nu puteam fi obligat să-mi fac PFA, sic!), de fiecare dată am decis să schimb locul în care mi-am considerat misiunea încheiată sau imposibil de continuat pentru un altul, mai potrivit momentului meu de atunci. Şi pot spune că fiecare experienţă nouă, fiecare mecanism la care mi-am adus contribuţia, m-a ajutat să învăţ şi mai mult. Suficient cât să stochez mai degrabă impresii pozitive decât mâhniri. Am câştigat şi două sute de dolari pe lună, şi patru mii. Am cărat şi cu cârca, am şi avut ocazia să stau la masă cu „oameni mari”. Am scris şi ştiri de PR fabricate şi penibile pe care alţii le-au publicat cu poftă, am executat şi bugete cu cinci zerouri. Am şi rânit prin glod, am şi câştigat pitch-uri în faţa unor agenţii galonate. Am fost şi client, şi departament, şi executant, şi agenţie. Şi le-am făcut pe toate cu bucurie şi drag.

Numai că treaba asta cu bucătăria a presat atât de tare în arterele mele, încât de la momentul 2008 chiar nu m-am mai văzut făcând altceva ca şi ocupaţie principală a drumului meu prin această existenţă. Pentru că trebuia să-mi dau timp să învăţ, aşa cum învăţasem şi în anii anteriori. Pentru că trebuia să-mi dau spaţiu să experimentez şi să verific, să ating şi să dezvolt. Ceea ce am şi făcut şi deloc nu-mi pare rău. Şi de atunci, în fiecare zi aproape, să zicem cam de fiecare dată când îmi dau seama că sunt fericit, îmi aduc aminte de consternarea şi de aproape scârba cu care unii au pus problema atunci, la momentul fericitei mele reorientări.

„Bucătar???”…şi li se umfla gura cu o purgaţie intelectuală acid-acrişoară. Li se bulbucau ochii a dispreţ şi li se cimpoiau obrajii a milă îngrozită. Adică tu laşi toate astea, laşi o carieră decentă şi curată, laşi relaţiile astea parfumate şi birourile astea aerisite, laşi lovelele astea gustoase ca să fii..ce? BUCĂTAR??? Am mai scris pe undeva că fericirea n-are nicio legătură cu preţul pe care-l plăteşti pentru un costum de haine. Şi nici măcare n-am scris-o doar eu. Departe de a fi nefericit în conjunctura anilor mei buni de practică şi specializare în comunicare de toate felurile, bucătăria doar m-a dus un pas mai aproape de fericirea misiunii autentice. Desigur, nu m-ar fi luat nimeni în seamă dacă n-aş fi devenit un bucătar sensibil, care ştie să vorbească şi să scrie, să pună un dram de filosofie în fiecare ceapă tăiată mai mult sau mai puţin egal. Dar pentru asta mulţumesc anilor mei anteriori, de la care am învăţat în fiecare zi.

Avem aşa, un fel de scârbă intelectuală de a accepta creativitatea şi caracterul generator de filosofie al multora dintre muncile care nu pot fi făcute doar stând cu fundul pe scaun, scriind la un computer şi vorbind la telefon. Am mai scris şi asta, punem un fel de anatemă a dezgustului pe umerii a tot ceea ce presupune şi îndemânare fizică, nu doar brain wrestling pasiv. Dar bucătăria nu e decât o ocupaţie ca oricare alta. Poate doar mai frumoasă decât altele şi cu beneficii primare şi poate, ceva mai sincere, pentru cei care beneficiază de pe urma ei. E nevoie de mult creier în bucătărie, dragi intelectuali rasaţi şi parfumaţi. Iar unii dintre noi chiar ştim să citim, ba chiar şi să scriem. Păzea! :)