Despre ştiinţa trezitului din somn

Hai şi una terapeutică, de weekend. În copilărie săream din pat. În majoritatea situaţiilor. Ţin minte că bucuria supremă a cerului albastru şi a unei zile splendide anunţate de ceea ce vedeam de pe pernă prin colţul ferestrei sub care aveam patul era adesea curmată brusc de alarma electrizantă a bănuielii că am întărziat la şcoală, la un antrenament (am făcut înot de semiperformanţă în şcoala primară, karate tradiţional doi ani în liceu şi puţin basket pe ascuns), la cine ştie ce… Desigur, mai erau şi dimineţile de sâmbătă sau duminică, în care trezirea era pe întuneric, în vederea participării în grup la coada pentru lactate, unde sacoşele cu sticle se aşezau la rând încă din seara zilei precedente. Atunci trezirea era fără cer şi aproape contondentă, iar contactul cu noaptea şi, mai apoi, cu obştea oţărâtă şi animalizată pentru un pachet de unt în plus, erau de-a dreptul agresive.

Mai târziu am sărit din alte paturi din motive la fel de banale ca şi voi. Mers la cursuri, mers la serviciu, prins trenuri şi avioane, prezentat la interviuri şi aşa mai departe. Ţin minte că în 2001, în timpul contractului meu pe un vas de croazieră, ultimele cinci luni din opt au fost toate cu maximum patru re de somn pe noapte. Am reuşit atunci „performanţa” de a-mi face un nod la cravată în timp ce stăteam în picioare, îmbrăcat cu cămaşă şi pantaloni, iar capul îmi dormea pe patul de sus. Când m-am trezit, m-am dus instinctiv către dulap, să-mi caut cravata. M-am enervat brusc că n-o găsesc şi abia apoi am realizat că o aveam la gât, înnodată perfect.

Am aflat destul de târziu că săritul brusc din somn în papuci e un sport cu efecte de-a dreptul catastrofale pentru mai toate sistemele pe care le conţinem şi de care, vrem-nu vrem, suntem dependenţi. Trecerea bruscă de la stadiul de repaos la cel activ (ba chiar hiperactiv dacă ne gândim la cum dăm din start toate turometrele „în roşu” când ne cuprinde groaza că am întârziat) nu face decât să ne uzeze şi să ne debalanseze pe toate planurile. Ştiu că ştiţi toate astea, ştiu că aţi citit sau că vi s-a spus că nu e ok, dar oare de câte ori aţi şi reuşit să ţineţi cont de ele şi să încercaţi să vă obişnuiţi cu practica bună a trezituli din somn? Nu-ţi trebuie studii aprofundate de anatomie ca să ştii că inima ta pulsează la turaţie relaxată în timpul somnului, altfel în timpul activităţilor obişnuite, altfel în condiţi de efort fizic şi tot aşa. Vizualizează-ţi inima şi dinamica ei când stai întins în pat. Apoi încearcă să-ţi imaginezi ritmul şi mişcările ei în timp ce dansezi rock’n roll. Dacă nu dansezi, imaginează-ţi-o în timp ce pedalezi pe o pantă de 45 de grade.

Oare trecerea bruscă de la stadiul de relaxare la cel de-al doilea cum arată? Într-o imagine de-a dreptul idilică, seamănă cu oglinda unui lac în care arunci cu putere un bolovan de câteva kilograme. Totul se mişcă brusc, totul se tulbură, totul devine haos direct din ordine. La fel, sistemul tău circulator BUBUIE în toate cotloanele fiinţei tale. La rândul lor, toţi centrii tăi vitali îşi modifică brusc nivelul de activitate. TOTUL suportă un şoc. Sunt alţii în măsură să vă spună despre insulină, adrenalină şi alte „ine” care participă la acest proces şi despre ce efecte au, despre ce defecte pot genera. Eu doar pot să-mi explic de ce calitatea vieţii depinde foarte mult de felul în care te trezeşti dimineaţa.

N-am mai sărit din pat de câţiva ani.  În consecinţă, nu mi-am mai început de mult timp ziua cu o migrenă. Tot de câţiva ani, alarma deşteptătoare de dimineaţă e mai mult de formă, pentru că oricum mă trezesc înainte ca ea să sune. Îmi dau câteva minute de conştientizare a propriei entităţi fizice după ce deschid ochii. Îmi contemplu relaxarea cu care am venit din somn, uneori am noroc să-mi amintesc măcar frânturi din ce am visat. Nici măcar nu mă mişc la început. Lumina din cameră şi sunetele care ajung până la mine îmi spun câte ceva despre vremea de-afară, despre oră, despre ce se întâmplă în jur. Îmi ridic mâinile încet, mi le recunosc, mi le regăsesc. Îmi masez uneori încheieturile, îmi ascult sistemele repornind, îmi dau voie să văd, să aud, să miros şi abia apoi e posibl să întorc capul, pe pernă, spre fereastră. Al doilea stadiu de restartare e şezând câteva secunde, măcar zece, pe marginea patului, Îmi văd picioarele, mi le recunosc, le zâmbesc şi le observ ramificaţiile sanguine îngroşându-se treptat, pregătindu-se să mă pună în mişcare.

Mie mi se pare un exerciţiu bun, un consum infim de timp, care ar putea să te răsplătească în ani. Sau măcar în zile bune, mai bune. Suntem cuceritor de diferiţi, deci bucuraţi-vă de propria formulă de trezire conştientă a corpului vostru. O femeie în devenire îmi povestea acum ceva timp că, în procesul ei de trezire calmă, în fiecare dimineaţă îşi masa uşor sânii. Şi nu era o coincidenţă că se bucura de o înzestrare fabuloasă la acest capitol. Continua trezirea cu cercuri lente pe areole fără ca asta să conţină mai nimic pur sexual. Era formula ei de reintrare în contact cu propriul trup, redescoperea în fiecare trezire că are sâni mari, că sunt la locul lor şi că, după ce se va ridica din pat, va recunoaşte din nou acel al doilea stadiu al gravitaţiei lor.

Exemplul meu de azi dimineaţă e fără sâni :) Azi dimineaţă i-am oferit corpului meu în proces de trezire vibraţia emisiei fonice, un alt exerciţiu simplu de repunere în contact cu noi înşine, după câteva ore de somn. Într-un raţionament simplu. Uite, respir. Pompez aer în nişte plămâni. Respir adânc pentru că pot. Şi îmi trezesc plămânii şi, împreună cu ei, tot corpul. Mă ustură puţin în gât. Oare mai pot vorbi? Ce bine ar fi să pot încă să scot sunete… Ia să vedem. Aaaaa. Wow! Pot!!! Am corzi vocale şi, printre ele, plămânii mei pompează aer. Deci mă bucur de cadoul incomparabil de a mă juca aşa cum vreau eu cu aerul, cu plămânii şi cu corzile mele vocale. Creierule, eşti bine? Te irigi deja? Să-mi o urmă de vis, dă-mi ceva de cântat, dă ceva de lucru celor două fire subţiri care vibrează atunci când împing aerul printre ele. Şi creierul mi-a dat asta.