DEZLÎNAT, DESPRE UMOR

vineri, 20 februarie, 2009 la 6:37 am

Acum, dacă tot m-am trezit iar cu noaptea-n cap şi dacă tot am schimbat cîte ceva pe-aici de mi-e şi mie mai mare drag de scris, să vă zic cîte ceva despre umor şi rîs în general. Asta propagată iar dinspre HOHO, că tot n-aveam suficiente obsesii…

E simplu să faci umor mainstream în România. Ba nu numai în România e uşor, că degete în nas şi şuturi în cur înţelege uşor aproape oricine. La modul profesionist clasic, umorul greu are nevoie de suflete triste şi amare. Parcă să zic că şi Mihai Dinu mi-a zis de chestia asta în cursul lui admirabil de Teoria Comunicării, pe care l-am apreciat fără să-l înţeleg prea adînc doar pentru că era cool să-ţi placă Dinu în primul an de facultate. Măscăricii cotidieni nu prea generează umor cînd sînt nevoiţi să se concentreze la asta. Triştii şi introspectivii au şanse mai mari de reuşită pe ramură, mulţumită în primul rînd elementului – surpriză.

În „Trei într-o barcă” există o anecdotă despre un oarecare Herr Schlossenbochen, care vine să se reproducă artistic în limba germană la o petrecere de salon cu englezi. Este introdus de un agarici care anunţă asistenţa că urmează un moment umoristic irezistibil, un fel de dramedie care, în alte saloane, făcuse lumea să leşine de rîs. Efectul umoristic, zicea el, era dublat de seriozitatea imperturbabilă pe care artistul avea s-o mimeze pe durata întregului act.

Limba germană avea şi ea un rol important, adăugînd tonalităţi grave unui text eminamente hazliu. Ăsta vine şi, acompaniat de un pianist, revarsă şuvoaie de jale şi tonalităţi lugubre peste spectatori.  Ajutaţi discret, dintr-un colţ, de agariciul agitator, oaspeţii trec de la surîsuri şi chicoteli la o tăvăleală generalizată, pe măsură ce prestaţia artistului devine din ce în ce mai tragică. Desigur, povestea era una sfîşietoare, invitatul special de înfurie iremediabil, asistenţa e în delir.

Nu ştiu exact de ce v-am povestit asta, dar eu cred că umorul depinde întotdeauna de conjunctura şi de starea pe care el se suprapune, de momentul în care intervine. După modelul „oricît ai fi de simandicos, la patru dimineaţa merge şi-o manea”, avem un registru foarte larg de recepţie a umorului. De la Vacanţa Mare şi pînă la Academia Caţavencu, mai toată lumea a mîncat o pîine pe strada asta. Sigur, primii s-au îmbogăţit din umor, ultimii nu, dar au găsit suficiente alte variante cît să nu rămînă de căruţă.

Pe Internet, mainstream-ul este acelaşi din offline, chiar dacă majoritatea consumatorilor se consideră mult mai inteligenţi decît publicul lui Doru Octavian Dumitru. Probabil că sînt, dar extrasele din Dan Diaconescu şi umorul fizic au caracter viral dacă nu comparabil, sigur mai mare decît altele. HOHO îşi caută drumul prin tocăniţa asta, deşi e convins că nu vrea să amuze majoritatea. Ar fi prea simplu. Mai mă gîndesc.