Nişte dorinţe

marți, 3 martie, 2015 la 12:48 pm

N-o să am timp de mare lucru la Londra în afară de şcoală. Cel puţin în primele trei luni, în care programul conţine cursuri şi sesiuni practice şase zile pe săptămână, şase, nouă sau chiar douăsprezece ore pe zi. Regulile de prezenţă sunt stricte, dacă ai pierdut o sesiune teoretică (trei ore), nu poţi participa la „perechea” ei practică, de alte trei ore. La cinci sesiuni pierdute eşti „la revedere” şi cu banii daţi. Sunt trei examene corespunzătoare celor trei niveluri de pregătire, iar parte din notă e reprezentată de calificativele primite în timpul fiecărei sesiuni practice.

În aprilie, mai şi iunie îmi rămân duminicile, pe care-mi doresc să le petrec în două feluri: cu excursii culinare şi musical-uri. Pentru prima direcţie tot adun o listă de locuri legendare şi numai, pub-uri şi restaurante în care intuiesc că mi-aş putea îmbogăţi imaginaţia şi orizonturile binecuvântatei mele misiuni.

matilda london

În ceea ce priveşte musical-urile, primăvara e plină de premiere şi reprogramări. Anul trecut am văzut tot la Londra „Matilda”, o poveste cu care am rezonat din copilărie şi care mi-a tăiat răsuflarea în varianta ei muzicală pe scenă. Am văzut şi „The Beauty And The Beast” la Paris. Sunt un „critic” incapabil în faţa acestor minuni cântate, dansate, jucate, în care mă bucur şi de vibraţia celor de pe scenă, şi de scenografia uneori spectaculoasă, şi de muzica de multe ori cântată live, în timp real, de orchestra de sub scenă. Cred că mi-ar fi imposibil să plec nemulţumit din sală după un musical.

Aşa că sper să apuc să rezerv din timp bilete la preţuri decente dacă nu vreau să le iau (iar) de la dugheana din Piccadilly, cu până la de patru ori preţul lor iniţial. Vă mai povestesc, dar acum vă las cu Matilda în varianta audio, pe care o tot ascult de câteva zile.

Cremă de zahăr ars

luni, 25 august, 2014 la 10:42 pm

Am ajuns marţea trecută la Ideo Ideis, festivalul naţional de teatru tânăr pe care câţiva alexăndreni sensibili şi cu drag de arte îl ajută să se întâmple deja de nouă ani. Am văzut teatru, am respirat teatru, m-am bucurat teatru. Nu v-am mai spus până acum, dar în ultimul timp îmi caut inspiraţia culinară oriunde în afară de cărţile de bucate, emisiunile TV şi Internetul atotputernic. Nu mă înţelegeţi greşit, cărţile şi cursurile sunt în continuare şi vor fi multă vreme în viitor principala modalitate de dezvoltare şi învăţare pentru oricine decide să construiască în el însuşi, trainic şi pe termen lung. Dar pentru inspiraţia de zi cu zi îmi deschid simţurile către tot ce e în jurul meu. Pot (şi mă bucur să pot) genera autosugestii papilare din discuţiile cu alţii, din diverse interacţiuni mai mult sau mai puţin întâmplătoare, pot pleca de la un fapt aparent banal pentru a ajunge la o farfurie unică, totalmente originală, nemaiîncercată vreodată de nimeni…

La Alexandria mi-am furat inspiraţie din zumzetul vioi al liceenilor pasionaţi de teatru, dar şi din discuţiile cu prietenii bloggeri şi organizatori şi, cu siguranţă, din spectacolele de seară, susţinute de tineri absolvnţi şi de actori consacraţi. E drept, eu am o slăbiciune declarată pentru teatru şi poate că mi-a intrat mai uşor în crăpături decât alte posibile surse de inspiraţie… Cert este că de marţi, de când am venit, şi până vineri seara, am adunat trăiri şi le-am adulmecat în acele foruri bizare ale fiinţei mele care amestecă mental gusturi şi consistenţe. Am transformat emoţii în ingrediente şi am aşteptat să apară acel ceva care urma să le adune pe toate şi să le dea forma finală şi gustul concluzionat al drăguţului festival. De teatru. Tânăr.

Vineri seară mi-am pus lacăt la pâlnia convivială cu care parcă aş mai fi alintat câteva beri alături de amici şi m-am culcat devreme, cu gând de incursiune în piaţa Alexandriei dis de dimineaţă. Şi răspunsul meu s-a iţit de sub o tarabă cu ardei gras. Un ditamai dovleacul portocaliu, copt şi parcă făcut înadins să încapă în cuptorul obişnuit, din bucătăria gazdei mele. Dar să vă povestesc despre ispravă mai în amănunt.

dovleac umplut

Pasul 1. Am spălat bine pe-afară ditamai dihania de dovleac. Am tăiat cu grijă un capac nu prea mare pe lângă coada dovleacului. Am cotrobăit cu mâna prin el, până am scos toate seminţele şi aţele care le ţin pe ele vii în interiorul namilei. Am lăsat miezul intact, să-şi aducă generoasa contribuţie la gustul final.

Pasul 2. Am tăiat aproape trei kilograme de fleică faină, cu grăsime puţină dar prezentă, în felii goase de un deget. Le-am obosit într-o cratiţă cât să se rumenească uşor şi să lase ceva nectar pe fundul vasului. Le-am pus deoparte.

Pasul 3. Am tăiat vreo trei cârnaţi afumaţi în segmente de vreo doi centimetri pe care le-am călit repede în sosul din cratiţa în care făcusem felul bucăţelelor de fleică.

Pasul 4. Pe fundul dovleacului am pus un strat de praz tăiat tot în segmente lungi, de vrei trei centimetri. Apoi varză proaspătă, tăiată gros. Apoi ardei gras, tăiat bucăţi. Apoi jumătate din cantitatea de carne şi de cârnaţi. Apoi din nou praz şi varză şi ardei. Şi iar carne şi cârnaţi. Între straturi, am mai însesat totul cu mâna, cât să se aşeze bine. Când am umplut până sus, la dopul dovleacului, am turnat încet peste toată treaba un litru şi jumătate de zeamă de varză adevărată, sărată şi vie ca o codană de şaisprezece ani în rol de Ziţă obraznică şi nurlie. Am pus capacul îndesat pe gura dovleacului cu o frunză de varză proaspătă şi în cuptor cu el, să tot fi fost vreo cinci sau şase ceasuri. Cu o tavă dedesubt, căci dovleacul copt mai crapă şi sucul cu pricina trebuie să se adune undeva. Întâi la foc mare, să înceapă să fiarbă, apoi molcom şi cu răbdare.

Pasul 5. Restul de zeamă de varză, încă vreo trei-patru fire de praz, două cepe tăiate în lung şi tot ce zeamă se mai adună în răstimpuri în tavă au ajuns înapoi, în cratiţă, pe foc mic, pentru un sos la care am adăugat o urmă de piper şi ceva cimbru uscat. Nici urmă de sare, căci zeama de varză e aprigă din punctul ăsta de vedere.

Pe la şase seara am pus dovleacul dinaintea cinstiţilor artişti, bloggeri şi prieteni, cu o ditamai mămăliga de-a dreapta lui şi cratiţa cu sos de-a stânga. Şi zău că toată ziua m-am tot gândit cam ce nume să dau la toată traba asta. Eram mulţumit că oamenii au primit cu bună surprindere gândul meu şi că nu s-au sfiit să se apropie de bizareria din dovleac. Eram bucuros că joaca mea avea un gust viu şi că avea un rezultat surprinzător, aşa cum festivalul mi se înfăţişase mie. Eram mândru că dădusem creaţiei mele o amprentă locală puternică, prazul şi zeama de varză nefiind ingrediente străine zonei. Eram, în fine, recunoscător pentru inspiraţia primită de la tot ce se întâmpla în jurul meu şi de la oamenii care făeau acele mecanisme să se învârtă.

Am vrut să-i zic „Tocană de Ideis”… Sau „Tocăniţă sudistă de context festivalier”… Platitudini forţate care mi-au sugerat să mă las păgubaş. Căci, în definitiv, în acea energie frumoasă de la Alexandria, joaca mea se putea numi oricum. Poate chiar şi…Cremă de zahăr ars ;)





ACTANTUL BOBONETE

luni, 2 februarie, 2009 la 9:17 pm

actantulBobonete are serbare lunea care vine (ca să evit o rimă involuntară). Din titlu eu înţeleg că buldogu’ e în dispoziţie experimentală, aşa că mă cam tem de efecte secundare. Motiv pentru care o să vă rog frumos să vă rezervaţi rapid nişte locuri, să nu mă lăsaţi să înfrunt singur primejdia. Unde mai pui că toată treaba se petrece în sălaşu’ lu’ Sugar Daddy, care probabil ne va întîmpina în halat de prosop, recent ieşit singur, de sub duş. (clic foto pentru imaginea completă a afişului)

ART ACT MAGAZINE

marți, 20 ianuarie, 2009 la 8:45 pm

Se copiază şi se fură atît de mult şi cu atîta nonşalanţă, încît uneori oamenii ajung să dea din start răspunsuri schizoide la eventuala şi banala întrebare „ce faci?”. Art Act Magazine este „site de actualitate şi analiză culturală cu articole nepreluate din alte publicaţii.” Să fi ajuns munca onestă şi originalitatea diferenţiatori de frunte în publicistica online? Art Act Magazine este o revistă despre teatru, film, arte vizuale, cărţi, oameni… Zău că e primul spam care nu mă enervează, în care dau clic şi chiar citesc cîte ceva. Cum ar fi interviul cu Marius Manole. Pare un proiect foarte proaspăt, recomandat în primul rînd de echipa care-l coordonează: Cristina Modreanu, Cristina Rusiecki, Anca Grădinaru şi alţii. Nume de care am mai auzit, nume pe care le voi citi. Baftă! PS: Data viitoareprobabil că veţi trimite un mail de „tatonare” înainte de a da buzna cu informaţia nesolicitată, nu-i aşa? S-ar putea să funcţioneze în avantajul vostru, parol…

TEATRU DE STRADA

joi, 25 septembrie, 2008 la 1:07 am

Dl. Malaimare anunta zilele-astea Festivalul Masca pe niste bannere care nu contin nici macar perioada in care se intimpla chestia asta. Despre „unde”, „cu cine” sau „sub ce forma” e deja obraznicie sa pretind informatii de pe o biata bucata de poliplan. Pe de alta parte, fratello imi da sms de la Barcelona (a prins „La Merce”, norocosul!) si-mi zice sa caut Close Act sau Pi Leau pe Internet. Ceea ce am facut si va arat si voua. Dom’ Director! Dom’ parlamentar! Dom’ peceristo-pesedisto-liberal! Cum o mai duce, dom’le, teatrul experimental (familial) de strada din Romania? Tot greu cu teatrul bugetar si cu proiectele pe fundatia de-acasa?

NE VEDEM JOI?

marți, 17 iunie, 2008 la 8:58 am

19 iunie, ora 20:30, la Cafeneaua Muzeului de Geologie (peste drum de Muzeul Taranului Roman – NU Muzeul Satului)

CHIRILA, TE-AI PATAT PE SORTULET…

miercuri, 9 aprilie, 2008 la 2:08 pm

Stii ce ma seaca pe mine pina la deshidratare, printre altele? Baietii rai care nu mai sint chiar rai, au fost destul de rai, dar care intre timp au prins gustul compromisului. Acum citiva ani il pierdusem pe Craioveanu, care parca prea brusc trecuse de la cool la super, isi diluase atit de tare personalitatea uschita, incit impletea scutece la Mihaela Tatu in emisiune. Fostii baieti rai n-au uitat cum erau ei maian, numai ca autenticul lor nu se mai manifesta cursiv, ci in pusee, in jeturi, fragmentat, dupa cum le dicteaza, intre timp, interesele si priceperea. Devin victimele cliseelor si conformismului, devin previzibili si sclavi ai nevoii de atentie.

CU…MASCA LA ARAT

sâmbătă, 5 mai, 2007 la 5:18 pm

CLOWN

Azi m-am gindit la Masca. La „teatrul” Masca. Nu stiu de ce. Poate pentru ca trec zilnic de doua ori pe linga cladirea lor din Bucurestii Noi. Poate pentru ca inca imi staruie in minte intilnirea cu Dinculescu de acum mai bine de o saptamina. Brava aceeasi liniste mucalita care mi-a placut la el in prima faza, cind abia venisem la treaba asta pe care Malaimare o numeste emfatic „teatru”. T e a t r u d e g e s t, m i m i c a s ie x p r e s i e c o r p o r a l a… Chiar si-acum, la aproape zece ani distanta, imi vine sa vomit.

A, gata… Stiu. M-am gindit la Masca pentru ca am vazut un ad rapciugos intr-o revista de timp liber. Cu interminabilul, iremediabilul, incredibilul „Clovnii”. Teatru cu suturi in cur si palme dupa ceafa. „Teatru mut”, cu lavaliere si un fel de MC ascuns dupa un panou, care birjareste verbal amaritii din manej. Cu poante hiperclasice, de bilci se secol pai’spe.

Care omul simplu, care educarea prin joc si arta de tip primar, care bucuria intilnirii omului simplu cu o forma de arta pe intelesul lui, care de la Marcel Marceaux (LOOOOOL!!!), care cica mii de spectacole cu un succes imens. O barbarie peste care Seful a asternut mai mereu cuvertura cam paduchioasa a umanitarismului, asta cu filfiit cabotin de gene si merite prizarite urlate la megafoane. Salarii bugetare pentru echipa si, totusi, multe proiecte vindute companiilor private, organizatorilor de evenimente sau primariilor de prin tara…
Eram secretar literar. Ba nu,