Cremă de zahăr ars

Am ajuns marţea trecută la Ideo Ideis, festivalul naţional de teatru tânăr pe care câţiva alexăndreni sensibili şi cu drag de arte îl ajută să se întâmple deja de nouă ani. Am văzut teatru, am respirat teatru, m-am bucurat teatru. Nu v-am mai spus până acum, dar în ultimul timp îmi caut inspiraţia culinară oriunde în afară de cărţile de bucate, emisiunile TV şi Internetul atotputernic. Nu mă înţelegeţi greşit, cărţile şi cursurile sunt în continuare şi vor fi multă vreme în viitor principala modalitate de dezvoltare şi învăţare pentru oricine decide să construiască în el însuşi, trainic şi pe termen lung. Dar pentru inspiraţia de zi cu zi îmi deschid simţurile către tot ce e în jurul meu. Pot (şi mă bucur să pot) genera autosugestii papilare din discuţiile cu alţii, din diverse interacţiuni mai mult sau mai puţin întâmplătoare, pot pleca de la un fapt aparent banal pentru a ajunge la o farfurie unică, totalmente originală, nemaiîncercată vreodată de nimeni…

La Alexandria mi-am furat inspiraţie din zumzetul vioi al liceenilor pasionaţi de teatru, dar şi din discuţiile cu prietenii bloggeri şi organizatori şi, cu siguranţă, din spectacolele de seară, susţinute de tineri absolvnţi şi de actori consacraţi. E drept, eu am o slăbiciune declarată pentru teatru şi poate că mi-a intrat mai uşor în crăpături decât alte posibile surse de inspiraţie… Cert este că de marţi, de când am venit, şi până vineri seara, am adunat trăiri şi le-am adulmecat în acele foruri bizare ale fiinţei mele care amestecă mental gusturi şi consistenţe. Am transformat emoţii în ingrediente şi am aşteptat să apară acel ceva care urma să le adune pe toate şi să le dea forma finală şi gustul concluzionat al drăguţului festival. De teatru. Tânăr.

Vineri seară mi-am pus lacăt la pâlnia convivială cu care parcă aş mai fi alintat câteva beri alături de amici şi m-am culcat devreme, cu gând de incursiune în piaţa Alexandriei dis de dimineaţă. Şi răspunsul meu s-a iţit de sub o tarabă cu ardei gras. Un ditamai dovleacul portocaliu, copt şi parcă făcut înadins să încapă în cuptorul obişnuit, din bucătăria gazdei mele. Dar să vă povestesc despre ispravă mai în amănunt.

Pasul 1. Am spălat bine pe-afară ditamai dihania de dovleac. Am tăiat cu grijă un capac nu prea mare pe lângă coada dovleacului. Am cotrobăit cu mâna prin el, până am scos toate seminţele şi aţele care le ţin pe ele vii în interiorul namilei. Am lăsat miezul intact, să-şi aducă generoasa contribuţie la gustul final.

Pasul 2. Am tăiat aproape trei kilograme de fleică faină, cu grăsime puţină dar prezentă, în felii goase de un deget. Le-am obosit într-o cratiţă cât să se rumenească uşor şi să lase ceva nectar pe fundul vasului. Le-am pus deoparte.

Pasul 3. Am tăiat vreo trei cârnaţi afumaţi în segmente de vreo doi centimetri pe care le-am călit repede în sosul din cratiţa în care făcusem felul bucăţelelor de fleică.

Pasul 4. Pe fundul dovleacului am pus un strat de praz tăiat tot în segmente lungi, de vrei trei centimetri. Apoi varză proaspătă, tăiată gros. Apoi ardei gras, tăiat bucăţi. Apoi jumătate din cantitatea de carne şi de cârnaţi. Apoi din nou praz şi varză şi ardei. Şi iar carne şi cârnaţi. Între straturi, am mai însesat totul cu mâna, cât să se aşeze bine. Când am umplut până sus, la dopul dovleacului, am turnat încet peste toată treaba un litru şi jumătate de zeamă de varză adevărată, sărată şi vie ca o codană de şaisprezece ani în rol de Ziţă obraznică şi nurlie. Am pus capacul îndesat pe gura dovleacului cu o frunză de varză proaspătă şi în cuptor cu el, să tot fi fost vreo cinci sau şase ceasuri. Cu o tavă dedesubt, căci dovleacul copt mai crapă şi sucul cu pricina trebuie să se adune undeva. Întâi la foc mare, să înceapă să fiarbă, apoi molcom şi cu răbdare.

Pasul 5. Restul de zeamă de varză, încă vreo trei-patru fire de praz, două cepe tăiate în lung şi tot ce zeamă se mai adună în răstimpuri în tavă au ajuns înapoi, în cratiţă, pe foc mic, pentru un sos la care am adăugat o urmă de piper şi ceva cimbru uscat. Nici urmă de sare, căci zeama de varză e aprigă din punctul ăsta de vedere.

Pe la şase seara am pus dovleacul dinaintea cinstiţilor artişti, bloggeri şi prieteni, cu o ditamai mămăliga de-a dreapta lui şi cratiţa cu sos de-a stânga. Şi zău că toată ziua m-am tot gândit cam ce nume să dau la toată traba asta. Eram mulţumit că oamenii au primit cu bună surprindere gândul meu şi că nu s-au sfiit să se apropie de bizareria din dovleac. Eram bucuros că joaca mea avea un gust viu şi că avea un rezultat surprinzător, aşa cum festivalul mi se înfăţişase mie. Eram mândru că dădusem creaţiei mele o amprentă locală puternică, prazul şi zeama de varză nefiind ingrediente străine zonei. Eram, în fine, recunoscător pentru inspiraţia primită de la tot ce se întâmpla în jurul meu şi de la oamenii care făeau acele mecanisme să se învârtă.

Am vrut să-i zic „Tocană de Ideis”… Sau „Tocăniţă sudistă de context festivalier”… Platitudini forţate care mi-au sugerat să mă las păgubaş. Căci, în definitiv, în acea energie frumoasă de la Alexandria, joaca mea se putea numi oricum. Poate chiar şi…Cremă de zahăr ars ;)