Posturi cu tagurile: "olanda"

Am ajuns săptămâna trecută în Gouda împins de la spate de trei poveşti ce se cereau musai cercetate: brânza, stroopwafles şi lumânările. Despre brânza Gouda aşi auzit toţi, nu? Auziseră şi localnicii, dar în oraş nu se prea face brânză. Există un muzeu al ei, dar lunea (când am ajuns acolo) e închis. Sunt cîteva ferme prin apropiere, dar nu prew răspund la telefon şi mai degrabă vând decât să-ţi facă turul de onoare.Deci cu brânza n-am rezolvat nimic până ieri, episod despre care am scris câte ceva pe pranzuldincaserola.ro.

Stroopwafles arată ca în poza asta, pe toate pachetele scrie că sunt „Goudse Stroopwafles”, adică măcar aduc cu alea originale din Gouda, dar nici aici n-am avut noroc. Un singur magazinaş le face „la vedere” şi le vinde calde, dar nici ăsta nu e deschis lunea. Cât despre lumânări, am aflat rapid că mai e un moşulică prin oraş, care are un atelier în care face lumânările tradiţionale, însă e destul de morocănos şi cam cherchelit tot timpul, deci deloc doritor de oaspeţi.

În schimb, am descoperit un orăşel frumos foc, cu biserici şi turnuri impresionante ca în toată Olanda, czu străzi curate, felinare pline de flori, iarbă enervant de verde şi oameni la fel de relaxaţi ca în toată ţara asta. Plus o frumuseţe de biserică a Sfântului Ioan, cunoscută drept „biserica vitraliilor„, despre care am scris o însemnare separată. Mai jos, cîteva imagini din Gouda. [‘h a u d a]

O lăsăm şi noi mai moale cu poveştile-alea vechi despre cât de fade sunt fructele şi legumele prin Europa de Vest în comparaţie cu alea care cresc prin grădinile româneşti? În fiecare dimineaţă, în drum spre gară, îmi cumpăr un ditamai paharul de fructe curăţate şi tăiate cuburi, proaspete şi reci. Căpşuni, ananas, papaya, pepene galben, măr, pepene roşu, afine. Mănânc şi plâng, vorba poetului. Toate sunt dulci, parfumate, crânţâne în dinţi şi-ţi umplu dimineaţa de bucurie. Vreo doi euro. Şi e foarte mare.

O caserolă de căpşuni olandeze e vreo trei euro.  Kilogramul de banane, un euro şi ceva. Mă dedau la tone de coacăze la un euro şi un pic caserola de 500 de grame. Mai vreţi? Roşiile sunt de seră, dar nu sunt cu nimic mai prejos decât roşiile noastre de grădină. Jur. În olanda chiar se face agricultură şi alimentaţie bio. Dar pentru că aici există mult mai mulţi cumpărători, preţurile sunt de bun simţ.

Imaginea de mai sus e oarecum la temă, dar vorbeşte despre altceva. Un rug enorm de mure, la marginea unui drum asfaltat, destul de circulat. Nici urmă de praf sau de mâzgă pe fructele mai mult sau mai puţin coapte. Nu eram singurii care au cules de-acolo cu o săptămână ăn urmă, când am făcut poza. Dar am ules toşi cu grijă, lăsând fructele necoapte la locul lor şi multe coapte pentru alţii.

Fetelor le plac caii, nu? N-am auzit niciodată o fată care să spună „nu, mie nu-mi plac!”. Le plac chiar şi acelora cărora le e frică de ei. Mai de departe sau din poze, dar tot le plac. Unei femei puternice îi va plăcea întotdeauna să obosească un cal, să-l supună, să-l strunească după bunul plac pe traiectorii pe care le decide, probabil, în ultima clipă.

Şi bărbaţilor le plac caii, dar nu la fel de mult. Un bărbat e, mai degrabă, intimidat de un cal sau de o iapă trupeşă. Deşi atracţia faţă de cea din urmă poate fi de-a dreptul irezistibilă. Hipismul e ocupaţie nobilă, destul de costisitoare şi un sport foarte complex. Iar a avea un cal pentru agrement e visul multor oameni obişnuiţi. Spetter, bălţata din primele imagini, a dat deja multe bătăi de cap gazdelor noastre din Olanda, însă peste aproximativ o săptămână va fi, în sfârşit, a lor. După controale medicale interminabile, investigaţii, îngrijorări şi aşa mai departe.

Spetter nu este un cal de performanţă, dar viitoarea lui stăpână a decis că o va cumpăra indiferent de cât de grave ar fi problemele ei de sănătate. Vinerea trecută a venit şi verdictul medical final şi Spatter e ok. Are nevoie de mult lucru şi, din fericire, nu va mai fi nevoită să ducă în spate pe oricine vine la manej pentru o oră de distracţie ecvestră.  Pe Spatter o vedeţi în imaginea de sus şi în primele două de mai jos. Restul – alţi cai de la hipodromul din Hitland, de lângă Capelle aam den Issel, suburbia în care ne petrecem vacanţa.

Surprinzător pentru multă lumea, n-am venit în Olanda nici să fumez, nici să mănânc ciuperci nebune. Deşi le găsesc aici pe toate drumurile şi la toate scorurile. Asta nu mă împiedică să adulmec vinovat fiecare adiere de joint care-mi trece pe sub nas şi zău că nici de astfel de…aere nu duc lipsă. Eram foarte curios să-mi aflu propriile reacţii în mijlocul libertăţilor de-aici şi am ştiut de la bun început că mirosul, cel mai important amănunt al interacţiunilor mele de până acum cu marihuana, va fi ispita cea mai greu de învins. Şi mi-a mers. Cu un pic de ajutor, dar mi-a mers şi e ok :). E overrated să fumezi marihuana în Amsterdam. Toată lumea fumează în Amsterdam. Dacă ai chef de sortimente diferite, poţi urmări indivizi diferiţi pe stradă sau te poţi aşeza la câteva cafenele diferite în fiecare zi. Ce inspiri de la ceilalţi, pare mai mult decât suficient.

Acum două zile, după Sex Museum, am ajuns la Hash, Marihuana & Hemp Museum, apoi în magazinul de seminţe şi în Hemp Gallery. La sera de la demisol, un fel de ghid aşezat pe scaun, cu ochii sparţi şi dinţii rari. Turuie despre fiecare sortiment care creşte în seră, are noţiuni serioase de genetică şi alte ştiinţe colaterale. Fetele care vând bilete sunt calme, prietenoase şi serviabile. Seminţele sunt scumpe şi nici n-am garanţia că s-ar acomoda în turba pe care-o iau de la Kaufland sau din Metro. Acelaşi miros obsedant m-a urmărit în toate galeriile, în magazin, în colţul cu postere şi în sera de la Cannabis College. De unde vă şi trimit ilustratele cu plante de sezon de mai jos :) Până una-alta, counterul din dreapta nu s-a oprit. Şi aşa e cel mai bine.

La Casa Rembrandt era închis azi. Aşa că am aflat o chestie destul de bună de luat în calcul: într-un oraş foarte turistic, cum ar fi Amsterdamul, de pildă, e foarte uşor să deschizi un muzeu. Mai corect spus, orice fel de muzeu ai încropi şi oricât de mic dau de prost l-ai face, sigur vei găsi destui guguştiuci care să-ţi dea trei euro pe biletul de intrare. Muzeul sexului nu e chiar ca muzeul votcii sau al ceaiului şi cafelei, din Amsterdam. Astea două din urmă sunt un fel de anexe la mişto ale unor magazine de profil. Muzeul sexului are trei etaje şi reuşeşte să urmărească o istorie cât de cât logică a băgăului în diverse etape, civilizaţii sau preferinţe diversificate. Cu toate astea, n-am simţit ca şi cum omenirea ar avea nevoie de un astfel de edificiu pentru a fi mai pofticioasă ori mai experimentată în ale sexului. Căci despre respect nici nu încape discuţie.

Adevăratul muzeu, dacă vreţi, poate fi considerat multpreatrâmbiţatul Red Light District, care şi la matineu, şi la prânz şi spre seară mi s-a părut la fel: un jgheab cu dejecţii nesortate, scurse de pe toate continentele şi de prin toate ungherele nefericirii tipic pământene. Diforme, bătrâne, descărnate, mototolite, ajustate chirurgical grosolan, în spatele râvnitelor ferestre, făcându-mi cu ochiul ca un automat cu fise în Orăşelul Copiilor. Singura amintire cu inflexiuni erotice din toată povestea asta va rămâne aroma aţâţîtoare de canabis, care pluteşte în toate ungherele şi pe toate străduţele din zonă.

Dar dacă tot am zis că vă spun despre muzeul sexului şi mi-am dat seama că nu prea am ce să vă povestesc, mai bine vă las o poză cât de cât interesantă. Nu scria nicăieri cum se numeşte lucrarea, dar eu aş face câte-o cişmea de-asta în faţa fiecărei clădiri de birouri din Bucureşti :) Atenţie! Imaginea conţine reprezentarea mai multor organe sexuale masculine.

Nu mă pricep la poze. Uneori am noroc. Dacă mi-ar fi spus cineva că voi face vreodată o asemenea poză, probabil că l-aş fi considerat nebun. Ieri, pe canalul de pe care am făcut şi filmuleţele de mai jos, la baza uneia dintre morile de vânt am descoperit o micuţă gospodărie. În curte, un copil se juca, sărind pe o trambulină de jucărie, iţindu-se în aer când şi când, râzând în hohote. Am prins-o în aer, dacă priviţi imaginea cu atenţie, veţi vedea că genunchii îi ajung la nivelul vîrfului gardului, poziţia mâinilor trădează traiectoria de „zbor”, iar părul îi flutură pe umeri din acelaşi motiv. Cred că e aproape perfectă pentru o reclamă la Rai.

Mori de vânt sau mori prost. Uitându-te cât sunt de frumoase, de cochete, de bine îngrijite, în ciuda faptului că mai toate au depăşit două veacuri şi jumătate de existenţă. Şi pentru că e mult mai comod cu filmuleţe, iar autorul e dărâmat de oboseală, vă lasă doar cu video deocamdată. Poze şi mai multe poveşti, în zilele ce urmează.

[youtube:http://www.youtube.com/watch?v=COf1sm4mJkA]

Azi mă duc să văd nişte mori de vânt. Mă dau cu trenul, apoi cu rata. Până mă-ntorc, vă las un pic la plimbare prin Amsterdam. Ştiu, pentru unii e plicticos fără magazine, coffee shop-uri şi Red Light District, dar tot Amsterdam e şi ăsta.

[youtube:http://www.youtube.com/watch?v=Xb8QIWzYQlc]

Cică un bărbat cere mâna fetei cu care o arde la un moment dat numai dacă se plictiseşte de a lui. Sau, cum zice alt banc rural, „uite-l, fa, pe Nelu! Hai să-i facem cu mâna!” „lasă-l, fată, să-şi facă singur!”. Dacă vreodată vă ataşaţi atât de profund şi de plenar faţă de propria mână, îi puteţi face cadou o copie fidelă, din ceară, la Madame Tussaud Amsterdam. Pentru numai 7.50 euro. Chilipir! Mai ales dacă mâna cu pricina v-a salvat de la mai multe momente de singurătate şi nu numai :)

[youtube:http://www.youtube.com/watch?v=bbDujm3YQLo]

Probabil că nu vă e chiar străină povestea Annei Frank. Şi dacă v-ar fi, orice gând curios şi-ar găsi lesne răspunsurile printre sutele de referiri de pe Internet. Despre altceva e vorba aici. Azi i-am călcat pragul. Am stat mai bine de-o oră la coada ce înconjoară zilnic imobilul, am înghiţit la repezeală peşte şi căpşuni în picioare, ca să treacă timpul şi foamea. Am făcut poze şi la naturi vii şi la naturi moarte, ba chiar am avut vreme să mă umplu de draci pe un cocostârc ce fluiera a pagubă, un ciumete în chiloţi şi papuci care aşa găsise să-şi astâmpere nerăbdarea.

Toate astea au tăcut, au murit şi s-au evaporat imediat după ce am intrat în casă. A fost ca şi cum lumea a rămas cu totul afară, separată şi delimitată foarte clar faţă de spaţiul poveştii Annei. Am dus mai bine de o oră un ditamai pietroiul în suflet, l-am cărat dintr-o cameră în alta, l-am urcat pe trepte înguste şi l-am strecurat prin firide întunecoase, l-am simţit devenind din ce în ce mai greu pe măsură ce mă apropiam de sfărşitul vizitei mele şi al vieţii ei.

Niciun copil n-ar trebui să mai păţească aşa ceva vreodată. Să zicem…câtă vreme vor mai exista copii pe lumea asta.  Nimeni niciodată n-ar mai trebui să facă niciun rău vreunui copil. Fie doar şi pentru că Anne Frank a plătit cu doi ani de întuneric şi copilărie mută şi surdă preţul unor absurdităţi pentru care n-a avut nicio vină. Apoi a murit. Ca să devină zâmbet de înger.