OLANDA: AMSTERDAM, CASA ANNEI FRANK

Probabil că nu vă e chiar străină povestea Annei Frank. Şi dacă v-ar fi, orice gând curios şi-ar găsi lesne răspunsurile printre sutele de referiri de pe Internet. Despre altceva e vorba aici. Azi i-am călcat pragul. Am stat mai bine de-o oră la coada ce înconjoară zilnic imobilul, am înghiţit la repezeală peşte şi căpşuni în picioare, ca să treacă timpul şi foamea. Am făcut poze şi la naturi vii şi la naturi moarte, ba chiar am avut vreme să mă umplu de draci pe un cocostârc ce fluiera a pagubă, un ciumete în chiloţi şi papuci care aşa găsise să-şi astâmpere nerăbdarea.

Toate astea au tăcut, au murit şi s-au evaporat imediat după ce am intrat în casă. A fost ca şi cum lumea a rămas cu totul afară, separată şi delimitată foarte clar faţă de spaţiul poveştii Annei. Am dus mai bine de o oră un ditamai pietroiul în suflet, l-am cărat dintr-o cameră în alta, l-am urcat pe trepte înguste şi l-am strecurat prin firide întunecoase, l-am simţit devenind din ce în ce mai greu pe măsură ce mă apropiam de sfărşitul vizitei mele şi al vieţii ei.

Niciun copil n-ar trebui să mai păţească aşa ceva vreodată. Să zicem…câtă vreme vor mai exista copii pe lumea asta.  Nimeni niciodată n-ar mai trebui să facă niciun rău vreunui copil. Fie doar şi pentru că Anne Frank a plătit cu doi ani de întuneric şi copilărie mută şi surdă preţul unor absurdităţi pentru care n-a avut nicio vină. Apoi a murit. Ca să devină zâmbet de înger.