Te crezi tare-n limbi? Uite un joc de-a dreptul şi de-a lungul util şi interesant pentru pasionaţii de limbi străine şi ureche muzicală.

The Great Language Game

Că speculezi în sens macrosocial un pocinog dubios, cu miros de flatulenţă piaristică de joasă energie, ca scandalul starletei blonde pocnite la mufarină de iubitul impresar protector, nu e nici vreo premieră, nici vreun superlativ absolut al fariseismului global. Dar scenariul mizeriei de mai jos e demn de un viitor şi absolut necesar compendiu de psihiatrie onanist-creativă. Regia! Caseta vă rog!

[youtube http://youtu.be/e92YiH7EoyM]

(via zoso) Trec peste prima parte, deşi la faza cu „copiii proveniţi din familii abuzive” ar fi vreo două dude. Ce înseamnă „familie abuzivă”? Sau „părinţi abuzivi” suna prea direct şi concret? Pe de altă parte, poate că fraza respectivă mergea citită chiar de burtosul care i-a modificat acum câteva săptămâni saxobeat-ul. Apoi încep halucinaţiile „creativului”. Deci: o fetiţă blondă (bănuiesc că deloc la întâmplare aleasă la casting să amintească oarecum şi de departe de starleta prezentă anterior la cadru) strânge un ursuleţ în braţe şi se uită cu groază cum un nene (ne permitem să presupunem lesne că e tatăl) măcelar îşi exercită activitatea cotidiană tranşând o pulpă de porc. Fie, trec şi peste faptul că el se face că face asta pe o buturugă pe care nici măcar un barbut cinsitit nu ai loc să” dai”, căci ne plictisesc astfel de amănunte la pipiem (n.t. pre-production meeting, adică acolo unde se stabileşte şi forma, şi dimensiunea, şi culoarea, şi consistenţa, şi arborele genealogic al suprafeţei pe care personajul răstoarnă ditai halca de carne).

Bre, dar unde e violenţa şi de ce? Şi ce caută blondina cea amică în şopronul în care tatăl măcelăreşte în condiţii improprii de ordin sanitar-veterinar? Şi unde se întâlnesc arta măcelăriei cu violenţa în familie? A….dacă la un moment dat tăticul (personaj care şi el aduce uşor a filosof reorientat profesional) se opreşte din ciopărţit (de adunat carnea de pe jos mai degrabă, cu buturuguţa aia), apucă satârul (pare un Tramontina sau ceva asemănător, oricum e un satâr profesional modern şi, desigur, atât de prezent în gospodăriile ciopârţitorilor amatori casnici) şi îşi ţintuieşte cu privire dezumanizată progenitura urlând: „Asta crăpi în tine la masa de seară! Pomana porcului din pulpă de scroafa asta de mă-ta!” Eheeeei….altă treabă…alt filon de emoţie reală, altă forţă de penetrare a mesajului-cheie…

La final, divulina vexată se apropie de copilul înspăimântat (tatăl putea, la fel de bine, să fie întruchipat în vidanjeur, căci groaza putea fi mai lesne înţeleasă) şi, cu alură de asistent social de la oraş, îi dă fetiţei primul motiv să zâmbească: „Bună! Eu sunt Alexandra Stan şi sunt vegetariană. Am aflat de cazul tău şi vrem să te ajutăm. Te vom lua şi te vom duce departe de aceşti carnivori nesuferiţi.” Nu bate! Mai bine pune de-un grătar!

Încă o picătură în preaplinul rezevor cu motive de a nu-ţi mai ridica privirea conştientă la campaniile sociale pe care ar trebui să le susţii cu adevărat…

Da. Recunosc. Sunt pe substanţe interzise şi pe vicii grele. Am descoperit Subway Surfers – Moscow acum câteva zile (Natalia, ser condenado, diablo colombiano!) şi ştiu că voi v-aţi plictisit deja de el de acum câţiva ani. Dar hei! Shakespeare a scris în secolul al şaisprezecelea şi unii dintre noi, întârziaţii, abia acum îl citesc! :p OK?

Păi cred că nici pe cele mai funky pastile sau sulemeneli nazale n-aş avea trip-urile pe care mi le satisface Subway Surfers. Un flaifuşter cu ghidon sau un propulsor cu bretele care te poartă lungi secunde de orgasm extravaginomegalopteric şi curcubeic pe deasupra întregului depou moscovit nu cred să egaleze vreodată orice vor servi farmaciile de specialitate. Dacă nu v-aţi dat niciodată în viaţă cu placa pe acoperişul trenurilor, acumulând şi bănuţi de aur pentru asta, aţi trăit degeaba, vă zic. Dacă aveţi fantezii în care luaţi ditamai trenul în plină mufă şi apoi vă ridicaţi chicotind, aici e de voi.

De fiecare dată când te împiedici fie şi la modul fin, în urma ta apare poliţaiul care nici măcar nu contează de ce te urmăreşte dimpreună cu un câine absolut inutil, dar vesel nevoie mare de fiecare dată când o zbârceşti şi te înhaţă organu’. Şi ca să fie adicţia adicţie, pe măsură ce te ia Talpa Iadului, poţi să-ţi prelungeşti dozele: plutiri mai lungi pe cablurile electrice de deasupra trenurilor, timp mai lung pentru magnetul cu care aduni firfireii de pe toate cele trei linii de tren, indiferent pe care alergi, timp mai lung pentru başcheţii fermecaţi cu care, neniiiiiicăăăăăă!!!! sari peste trenuri şi peste tuneluri şi peste Dumnezeu dacă vrei tu!!! Rupe fâş, parol.

Una răutăcioasă, inspirată săptămânile trecute de nişte bannere inutile de pe nişte stâlpi electrici destul de utili.

În legătură cu ce scriam aseară. Simplu. Oricine e în stare să facă o pizza. Fără nicio regulă, cu singura condiţie să faci şi aluatul, şi restul. Pui în ea exact ce vrei, ne spui pe scurt ce şi cum ai făcut, trimiţi neapărat poze.  Pe mail sau cu link de pe blogul tău dacă ai aşa ceva. Suficient de simplu? Fă pizza mâine, sâmbătă, apoi trimite pozele şi povestea. Fiecare participant va beneficia de propriul lui articol aici, pe blog. Premiem cea mai apetisantă şi mai inteligentă pizza cu o invitaţie pentru două persoane la concertul Voltaj, de la Polivalentă, de joia viitoare. Ce zici, facem pizza? Desigur, tot mâine coc şi eu ceva care măcar să semene cu o pizza :) Start! (un strop de inspiraţie, dacă e nevoie)

Mâine aştept / aleg o altă provocare pentru ce gătim în weekend. Aşa am verificat şi plăcinta cu somon proaspăt, peşte afumat şi creveţi, de săptămâna trecută.  Şi ca să fie miza şi mai tentantă decât propriile tale poze („plus pupat”) plus posteritate într-un articol de pe copolovici.ro, pentru „ce gătim sâmbătă” am de dat o invitaţie pentru două persoane la concertul aniversar de joi, de la Sala Polivalentă, al trupei Voltaj. Prin amabilitatea şi în virtutea unor relaţii vechi şi fructuoase, desigur :) Lansare de album nou, un număr rotund de ani în formula actuală şi aşa mai departe. Hai, găsim ceva frumos şi bun de făcut sâmbătă?

Ştiţi bancul cu porcu’? Cu „doar pe-ăsta, că e cald!”? Porcu’ mânca extrem de mult căcat în coteţul lui împuţit, chestie care-l scotea din minţi pe stăpân, temător de boli absconse prin fibra grohăitorului când va să vie momentul adevărului absolut, la împărtăşirea sfintei taine a cuţitului în beregată. Îl bate ăsta pe Milford până-l lasă lat. Grohăilă se jură pe coada lui îmbârligată de trei ori că nu se mai atinge de propriile trufe aburinde cîte…luni i-o mai permite calendarul fainelor apucături ucigaşe la români. Dar n-apucă bine să sloboadă prima producţie după crunta bătaie, că-l pocnesc nişte pofte nestăvilite. Trufandaua – caldă, aburidnă, apetisantă. Se chinuie porcu’ vreo zece minute, cu gândul la bătaia din ajun, după care dă ochii peste cap, oftează cu obidă şi capitulează cu un suspin: „Doar pe-ăsta, că e cald.”

Uite-aşa păţesc şi eu uneori. Dar nu în plan alimentar unde, Slavă Domnului, cred că am ajuns la cumpătarea maturităţii şi încă mai lucrez la ea. Mi-am adus aminte de pilda porcului mâncător de rahat intrând de curând, pentru prima oară pe vieţişoara mea, în cocina virtuală a  probabil celui mai trist şi urît mirositor gunoi generat de nimicul catodic românesc. Dincolo de faptul că micuţul coteţ arată ca un bord de taximetrist cocalar pseudoreligios şi onanist campion, dincolo de senzaţia că individului îi este aproape imposibil să transmită ceva consistent miilor de cititori şi sutelor de comentatori aduşi pe-acolo de faima tălâmbă şi calpă a unei emisiuni TV pentru mocofani şi necristalizaţi emoţional, ţăranul şpagatist deturnează (probabil cu bună ştiinţă, deşi pentru aşa ceva ar avea nevoie de creier şi creativitate, deci nu e cazul) sensul firesc al bloggingului.

concurs

Hai să încercăm ceva. Nimeni nu găteşte mai bine decît mama ta, nu-i aşa? Mă rog…în afară de cîteva cazuri izolate. Mama ta nu e pe Twitter, dar ai putea să te gîndeşti la cel mai frumos twit pentru ea. Îţi livrez personal @pranzul în caserolă, într-una din zilele săptămînii viitoare, pentru cel mai frumos twit pe care-l dedici astăzi şi mîine mamei tale. Cum facem:

1. Trebuie să ai cont pe Twitter.
2. Azi, 07 martie, şi mîine, pînă la ora 23.59, scrie un twit @pranzul + un mesaj pentru mămica ta.
3. După ce dai twit-ul, lasă un comentariu la acest articol, cu ID-ul tău de pe Twitter şi alegerea făcută din propunerile de pînă acum ale „prînzului din caserolă„.
4. Toate mesajele vor fi incluse într-un articol separat, pe blog.
5. Luni aleg cîştigătorul şi luăm legătura pentru alegerea zilei în care livrez personal premiul. La birou sau acolo unde lucrezi. Caserola e bonus!
6. Concursul este dedicat doar celor care lucrează în Bucureşti.
7. Twitturile venite de la useri – brand vor fi considerate în afara concursului.

Succes!

LATER: nu mai e cazul. Zero reacţii în două zile :D

Pe scurt, cinci bloggeri din ţară care vin la Digital Marketing Forum pot sta la Hello. Tema concursului: „Cum credeţi voi că se poate promova turismul românesc prin intermediul internetului?” Găsiţi detaliile concursului la Cristi Manafu. Baftă!

Posesorul de urechi, coristul de la şcoala generală, implicatul activ în peisajul muzical local piteştean nouăzecist timpuriu, fostul membru al unei trupe de liceu care a existat doar cîteva luni, vocalistul veleitar de sub salcia din Expo Parc, consumatorul unor trenuri cu muzică începînd de la vîrsta de vreo trei anişori (prima lui amintire muzicală e un amestec din Shine On, You Crazy Diamond (Floyd) şi C’est la Vie (Emerson, Lake and Palmer) s-au reunit în comisie pentru preselecţia locală Eurovision România 2009.

STRIGĂ – Popa’s Band. Ha! Am trăit să-l văd pe Ţiganu’ cu aripi de îngeraş! Ochii tulburi şi cămaşa de forţă le înţeleg, că am mai socializat în diverse situaţii (limită), da’ cu penele-alea zău…. Piesa nu-mi place neam, prezenţa pe scenă e foarte slabă.

CAN YOU FORGIVE ME – Costi. Băi! Engleza cu măsele şi vocalizele de ţîrcovnic nu mai merg nici măcar la Eurovivision!

DEAR MAMA – Blaxy Girls. Simt foreza eternului Costi. Piesa e doar hitul de anul trecut, un pic scrambled, dar cam nesărat. Oricum, înţeleg că feţele de haifaiv nu prea mai fac succes.

NU AM CU CINE – Red Blonde. Păcat că miroase piesa a plagiat. Ar fi o prezenţă foarte bună la Moscova. În principiu, singurii artişti din selecţie.