Posturi cu tagurile: "fructe de mare"

Da, probabil că o să spuneți că sunt ultimul cunoscut al vostru care a descoperit Raionul de pește (Piața Dorobanți, Calea Dorobanți 184, București 011703). Știu locul ăsta de mai mulți ani, iar în ultima vreme nu aud decât lucruri bune despre ei. Am fost reticent după ce, prin 2014, când locuiam în zonă, ceva pur și simplu nu m-a atras la locul ăsta. Ieri am ajuns la prânz și am priceput de ce lumea îi apreciază.

Bucătărie complet deschisă, vitrină de gheață cu multe lighioane proaspete chiar sub nasul mesenilor, mese și tejghele de bar într-o combinație foarte socială, foarte caldă, ceva din atmosfera informală a locurilor similare de prin marile piețe ale lumii civilizate. Un amestec foarte atrăgător de birocrați, expați, antreprenori, ceva pițiponceli aferente zonei, în care n-am găsit nimic strident ori în vreun fel supărător.

Am văzut oameni cu privire ageră în bucătăria care clocotește molcom, fără să țipe nici ea în vreun fel. Am ajuns la Raion la o oră la care, fără rezervare, părea să nu avem șansă să găsim vreun loc, era pur și simplu plin. Am stat la câteva palme distanță de plita pe care una dintre supe stătea la cald și la aceeași distanță de stația mică și ordonată pe care se montau o parte din farfuriile care ieșeau în sală. Am stat față în față cu câțiva dintre oamenii care pun lucrurile în mișcare în bucătăria lor și m-am simțit foarte bine, le-am sesizat atitudinea profesional-jovială, fără sprâncene arcuite superior și fără nemulțumirile atât de prezente în stomacul atâtor bucătării din lumea asta. Din ce am reușit eu să surprind printre îmbucături și dialogul purtat cu însoțitorul meu, am avut senzația unei echipe foarte interesant construite și dezvoltate.

Mi-a plăcut ospătărița ușor goth, cu fes (cu moț) pe cap, dar și cea minionă, pe care aș fi văzut-o lejer în orice birou de agenție, bancă sau companie de consultanță. Amândouă, însă, încunjurate în gesturi și atitudine de acel „sunt aici dacă tu ai nevoie de ceva” neostentativ, nesubliniat, poate insesizabil pentru ochi mai puțin antrenați în „people watching”.

Am luat supă de pește și fructe de mare. Am văzut de unde, cum și în ce avea să-mi fie pusă pe masă înainte ca asta să se întâmple. Apoi am avut primul semn că oamenii ăștia pur și simplu știu să gătească peștele și vietățile din universul său: prima bucată de filet pe care am pescuit-o cu lingura din bol a avut consistență, o fermitate plăcut surprinzătoare, care m-a ajutat s-o pot pricepe în răstimpul în care mi-a zăbovit pe limbă. Înțelegeți ce vreau să zic? Nu s-a dezintegrat nici în supă, nici în călătoria din lingură, nici după ce a ajuns la destinație. Oamenii ăștia știu că peștele nu trebuie fiert, ci onorat în supe la temperatură blândă, să se pătrundă lent, controlabil, fără a-i distruge consistența și aromele naturale. La fel m-am bucurat și de creveții și de bucățelele de calamar sau de caracatiță pe care le-am mai găsit acolo. Dacă echilibrul gustului finisat al supei ar fi fost pe măsura tehnicii de gătire, probabil că aș fi lăcrimat de emoție și de admirație. Dar, cine știe, poate am avut eu puțin ghinion.

Tot la recomandarea amicului cu care am mâncat, am luat tocana de pește, care poate fi comandată și în varianta de jumătate de porție. Din nou foarte corect gătite toate ingredientele, dar de data asta și un sos roșu absolut la locul lui. Ponderat în arome din toate direcțiile, destul de atent strecurat de grăsime, viu, vesel, proaspăt. Fără a vorbi despre un meniu prea exhaustiv, abia aștept să mă întorc la Raionul de pește pentru alte preparate care m-au tentat.

Motivele pentru care vă recomand să nu ocoliți locul ăsta:

• Numărul locurilor în care poți mânca pește bun în București (înțeleg că ei îl importă singuri sau lucrează cu un importator care îi aprovizionează de câteva ori pe săptămână) este foarte foarte mic. Din propria experiență, în afară de Fish House, descoperit în vara asta, e al doilea resaturant / bistro cu specialitatea asta pe care l-aș recomanda oricând;
• Vitrina de gheață era ieri, miercuri, la prânz, plină de o mulțime de argumente în fața cărora nu prea ai cum să te ții bățos. Poți alege pește de mai multe feluri, caracatiță, calamar, creveți, de multe ori homar și altele pe care oamenii le gătesc după ce le-au luat de pe gheața din fața ta.
• Am văzut multe farfurii mai mult decât apetisante care plecau în sală de sub nasul nostru, e imposibil să nu găsești ceva care să te atragă.
• Despre oamenii de-acolo v-am zis și mi se par un argument solid pentru întreaga experiență.
• Ownerul e mai tot timpul acolo, iar eu chiar sunt sensibil la genul ăsta de abordare.
• E un loc drăguț, prietenos, care-ți inspiră viață bună și, parcă, o ieșire scurtă din România.
• Nu e ieftin, dar nici exorbitant. Mi s-au părut a avea prețuri care onorează ingredientele de bună calitate, nivelul de pregătire al echipei din bucătărie și din față, în strânsă conexiune cu locul în care se află și publicul pe care-l vizează. Verificați prețurile înainte, ca să știți ce și cum.

Mulțumesc pentru masă, sper să ne revedem curând.

În sfârşit, mi-am făcut o dambla pe care o ţineam în mine din Brazilia. Despre „percebes” am auzit prima oară de la amicul meu portughez din Brazilia, Feliciano. Doamnelor şi domnilor, meet Feliciano:

Feliciano e un fel de Ozzy Osbourne mai puţin celebru, dar prezentând o caracterisitcă specifică muzicianului: cred că nu s-a oprit din băut de câţiva ani buni. În rest, e mare amator de rock şi arhitect. E în stare să-ţi proiecteze la scară supercorectă o casă întreagă, cu creionul, pe şerveţele, în maximum cinci beri. Şi pentru că Feliciano e portughez, prima oară am crezut că zice [p â r s â b â ş] doar pentru că se chinuie să ţină dinţii strânşi, din cine ştie ce motive gastro-bahice. Dar nu. Aşa le zice toată lumea în Portugalia.

Sunt vreo 120 de specii de lipitori de-astea prin mările şi oceanele lumii, mai cu seamă pe coastele cu apă mai rece şi mai neprietenoasă (în Nordul Portugaliei nu e de făcut baie în ocean în luna august). În Porto le-am găsit în Matosinhos, cartierul percarilor şi pescăriilor şi incredibilelor restaurant de peşte din vecinătatea plajelor de la capătul oraşului. Percebes înoată doar în stadiul de larvă, după care se înţepenesc între nişte pietre, unde îşi petrec întreaga viaţă hrănindu-se cu plancton afăţat cu ciocul ăla alb, cornos.

Prepararea lor e o glumă. Trecute câteva clipe prin apă clocotită, răsturnate pe o farfurie, lângă un coş cu pâine prăjită şi un sos picant cu ceva maioneză. Se consumă „piciorul” din interiorul „gulerului” zbârcit aflat în prelungirea ciocului alb. Prin răsucirea acestuia, „mâneca” se rupe şi scoate la iveală corpul propriu-zis. La gust? Răvăşitoare! Arome proaspete, de apă de mare, scoici, alge pline de sevă şi, în general, mediu marin delicios. Nu le ocoliţi dacă aveţi o atracţie specială pentru ce creşte şi trăieşte prin apă. Le-am găsit la 40 de euro kilogramul, preţ de restaurant. Ca să vă faceţi o idee, o porţie zdravănă de sardine la grătar e 10 euro, una de caracatiţă – 15,0o, iar o friptură decentă – între 13 şi 18 euro.

Sâmbăta asta vă invit într-un spaţiu minunat, la o farfurie de fericire. Ludic este în Bucureşti, pe strada Aaron Florian, la numărul 3 A. E un loc de care au grijă cu multă pasiune trei oameni pe care-i admir şi pe care-i preţuiesc nedisimulat. Am ajuns prima oară aici pentu că ăştia trei despre care vă zic au marele dar de a aduna în jurul lor alţi oameni frumoşi, iar câţiva dintre ei m-au ajutat să descopăr Ludic.

Ei bine, sâmbăta asta, de pe la două după-amiază, punem de o mare înăbuşeală faină, de midii în vin alb cu unt şi usturoi. Porţii serioase, de o jumătate de kilogram, midii vii, cu aromă de valuri şi post-gust de soare. Vă aştept până seara, târziu, iar pentru rezervări puteţi suna la 0745658342. Avem şi un vin alb, rece, sec şi mult pus deoparte special pentru întâmplarea asta, deci nu prea aveţi loc de scuze.

Am făcut treaba asta săptămâna trecută şi am avut bucuria să guste din ea câteva distinse personaje aflate în „vizită de lucru” în spaţiul experienţial din mansarda „Mind + Taste Learners” :) Clic pe poză pentru reţeta completă. Merită toată atenţia, parol!

Contribuţia mea din septembrie pentru desprealcool.ro, platforma de comunicare în responsabilitate socială a Ursus Breweries, este o poveste destul de specială. În primul rând pentru că mi-am permis cu destulă „obrăznicie” să dau peste cap o metodă de multă vreme clasică în prepararea orezului şi să v-o propun în varianta ei mai rapidă, mai la îndemână, mai potrivită nivelului de experienţă al mai multora dintre creatorii casnici de gust. În al doilea rând, pentru că în general caracatiţa nu este un ingredient pe care-l gătiţi chiar zilnic. Dacă mai punem la socoteală şi eterna teamă de consistenţa ei în experienţele noastre anterioare de oaspeţi în restaurante, caracatiţa e pentru mulţi un subiect ocolit cu o reticenţă aproape temătoare.

Mare parte din caracatiţa mea de-aici vine din Boipeba, un orăşel în care până şi cei mici ştiu s-o pescuiască. E, practic, ocupaţia principală a localnicilor. Sunt cantităţi imense de caracatiţă care ajung din Boipeba în galantarele nord-americane şi europene. Nu ştiu cum se face dar, până şi pentru brazilieni, caracatiţa reprezintă o trufanda pentru acelaşi motiv din Europa: consistenţa, iscusinţa la preparare. Aşadar, iată povestea.

Dragii mei, în Bahia ne pregătim de vară. Adio, ploi torenţiale şi temperaturi scăzute până la brrrrr! 25 de grade Celsius! Bun revenit, zile lungi pe malul oceanului, cu joacă şi cu plajă, cu apă din nuca de cocos scoasă din congelator şi berici brumate sub umbreluţe, pe şezlong, la câţiva metri de undele răcoroase şi înspumate! De-acum până după Carnaval, în martie, Brazilia devine şi mai…”estivală” decât în restul anului. Bun prilej de experienţe şi incursiuni creative printre bucate şi alcătuiri gustoase.

Pentru mine unul, ca zilnic învârtitor de tigăi, Risotto nu prea mai e doar un fel de mâncare. Se substituie, mai degrabă, unei metode. Indiferent de ingredientele pe care construieşti un risotto şi indiferent de tipul orezului folosit (cel adevărat, primordial, se cultivă în doar vreo două sau trei sate din Italia), îşi bazează caracterul clasic pe ordinea etapelor de preparare.

Orezul crud, spălat, uscat şi apoi perpelit câteva minute în unt sau ulei (sau ambele, conform “amestecului gras” atât de iubit de aceiaşi italieni), legume tăiate zaruri sau diamante, sotate şi ele puţin cu orezul. Apoi supă (de legume sau bază din chiar ingredientul principal introdus în ecuaţie – peşte, pui, fructe de mare, chiar şi vită) sau lapte în cazul unui risotto dulce. Un polonic de lichid, câteva minute de amestecat cu grijă, alt polonic de supă, alte minute… Ingredient principal aproape de final şi cremă de brânză, parmezan ras ori smântână groasă la sfârşit, după ce ai decis că acolo vrei să opreşti fierberea bobului de orez.

Prepararea unui risotto clasic nu poate dura mai puţin de 30 de minute, asta dacă ai supa deja pregătită înainte de a te apuca de el. Azi am pentru voi un risotto mai rapid. Poate puţin mincinos pentru partizanii reţetelor de neclintit, dar cu siguranţă mai prietenos mai ales pentru bucătăriile de restaurant, de multe ori aflate sub ameninţarea nerăbdării oaspeţilor de la mese. Da, cu mare obrăznicie vă propun un risotto ieşit din regulile clasice pentru că rezultatul final este în mod clar comparabil cu varianta originală. Şi unde mai pui că avem şi nişte bere în compoziţie?

Pasul zero. Fierbe orezul în apă curată. Două căni şi jumătate de apă pentru fiecare cană de orez. A fiert când apa a secat din oală, dar e bine să-l verifici din timp în timp. Spală orezul fiert sub jet de apă rece şi strecoară-l, ca să-i opreşti procesul de fierbere şi pentru ca bobul să rămână al dente. Pune-l în frigider. Dacă-l fierbi cu o noapte înainte, cu atât mai bine.

Pasul zero virgulă cinci. Curăţă caracatiţa. E una dintre cele mai simple operaţiuni din câte ai întâlnit până acum. În “căciula” de deasupra braţelor (ce să vezi, aia chiar nu e capul ei!) vei găsi intestinele doamnei cu opt picioare. Te interesează să înlături toată acea pungă cu lichid maroniu de preferat fără să o spargi. E ataşată de peretele abdomenului printr-un soi de ligamente pe care le tai uşor cu un cuţit obişnuit. Speli apoi acea parte a caracatiţei şi înlături pieliţele.

Ca să nu te complici, poţi tăia cu totul întreaga bucată exact de deasupra braţelor. Ochii caracatiţei sunt tot acolo, deci împuşti doi iepuri dintr-un foc. Mai ai apoi “ciocul”, aflat în mijlocului punctului de întâlnire al celor opt braţe. Împinge cu degetul de pe partea opusa (acolo unde a fost abdomenul) şi cele câteva lamele chitinoase vor ieşi rapid. Şi asta e tot. Fierbe caracatiţa în apă cu sare (mai multă), vin roşu, ceapă roşie, frunze de dafin şi boabe de piper negru. Vreo 30 de minute, cu capacul pe oală, până devine cât vrei tu de moale. Păstrează supa!!!

Pasul unu. Ceapă verde, morcov şi usturoi. Tăiate nu prea mare, sotate vreo trei minute în două linguri de unt şi două de ulei de măsline.

Pasul doi. Braţele de caracatiţă, tăiate şi ele în bucăţi nu prea mari, de doi-trei centimetri (în funcţie de grosimea braţelor) ajung şi ele în tigaie. Să se rumenească puţin şi să înceapă să aducă savoare întregului amestec.

Pasul trei. Stinge sfârâiala din tigaie cu 200 de mililitri de bere rece şi musai proaspătă. Bucură-te de priveliştea înspumată şi de aroma aspru-ademenitoare a aburilor ce se ridică deasupra tigăii. Adu totul la punctul de fierbere. Berea în sosuri face o treabă foarte interesantă. Dat fiind faptul că provine din cereale, licoarea îngroaşă şi leagă sosurile, comtribuind salutar şi la aroma finală, cu note discret alcoolizate şi savoare specifică. Reducţiile (sosurile scăzute pe foc mic) cu bere asigură textură şi bogăţie sosurilor într-o epocă la mulţi ani lumină (sper eu) de clasicele rântaşuri şi sosuri îngroşate cu făină.

Pasul patru. Adaugă în tigaie un polonic din supa de caracatiţă pe care te-am rugat mai devreme să o păstrezi. Şi adun din nou la punctul de fierbere.

Pasul cinci. În mod normal m-aş opri aici şi aş pune orezul în minunata licoare din cratiţă. Dar pentru că îţi ştiu obiceiurile şi preferinţele, te invit să adaugi 100 ml de smântână pentru gătit (pasteurizată, 32% grăsime, vorbim despre ea de aproape patru ani în detrimentul smântânii fermentate, care se taie la fierbere) la sosul deja compus. Amestecă încet şi adu din nou la punctul de fierbere.

Pasul şase. Acum abia vine orezul. Pentru că nu vrei să-i schimbi textura, nu vrei ca bobul să devină moale şi să se terciuiască, nu vrei să semene cu străbunul pilaf la cuptor, cu boabe înflorite şi lipicioase. Vrei un orez pe care să-l simţi bob cu bob printre celelalte ingrediente, atunci când te aşezi la masă. Amestecă încet, drege de sare şi piper, aruncă-i o mână de parmezan ras şi mai amestecă puţin. Bine ar fi să laşi focul aprins sub tigaie doar până ce totul s-a încălzit bine şi forfoteşte pe la margini. Treaba cu parmezanul poţi s-o faci cu focul stins.

Cam asta ar fi toată treaba. Îţi recomand farfurii adânci, măcar un tentacul frumos lăsat lasciv la vedere, deasupra, o ploaie de parmezan proaspăt ras, o ploicică de ceapă verde (partea verde) şi o salată frumoasă lângă. Ca să fie bine.

Nu ştiu să existe vorbă mai dulce decât „fă-mi ce sos vrei tu” pentru un mânuitor de experienţe culinare. Creezi un meniu la începutul unui segment nou din drumul tău printr-o bucătărie. Pui în el inspiraţia experienţei, pe cea de moment, tot ceea ce ai reuşit să descoperi despre publicul pe care urmează să-l acompaniezi din respectiva bucătărie, îl adaptezi la sursele pe care le ai la dispoziţie şi la calitatea furnizorilor, te înscrii într-un buget valabil pentru următoarele câteva luni, ţii cont de întreaga simbolistică şi de tema generală a locului, uneori ai chiar bucuria să dai tu acea temă… Restrângi mult din avântul căişorilor creativi şi îi consolezi cu perspectiva „specialelor”, care te vor ajuta să fentezi rutina şi să te exprimi în afara stricteţii meniului standard pe care, pragmatic vorbind, e absurd să-l dimensionezi la mai mult de douăzeci-treizeci de propuneri. Dar parcă niciodată nu-i destul.

Uneori fie şi culoarea sau forma unui file, consistenţa unor boabe de mazăre ori combinaţia întâmplătoare a două fructe îţi „spun” o întreagă poveste nouă pe care o poţi vizualza pe farfurie cu mult înainte să ai timpul necesar sau ocazia să o şi pui în practică. Oraşele turistice au cele mai mari şanse de plictiseală când vine vorba de industria lor de restauraţie. Oaspeţii sunt mereu alţii, deci meniurile pot rămâne la fel uneori şi ani de zile. Perversa inerţie adoarme astfel pasiunea şi atenţia bucătarilor, omoară bucuria repetitivităţii cu noimă şi adesea auzi expresia dezamăgirii celui care ţi-a călcat pragul de câteva ori pentru acelaşi preparat: „L-au stricat, nu mai e ca înainte.” Pune la socoteală şi fluxul de personal conjugat cu încăpăţânarea patronatului de a menţine farfuriile-vedetă indiferent de numărul echipelor care s-au perindat într-o perioadă de timp prin aceeaşi bucătărie…

Săptămâna asta am rămas fără homar întreg. Sunt două tipuri de homar în apele mele de proximitate. Ei bine, unul dintre ele o ia la sănătoasa prin august şi se mai întoarce abia prin decembrie, când vine vara. Consecinţa e că numărul exemplarelor se înjumătăţeşte, diminuând astfel şi apetitul pescarilor pentru capturi din rândul celor rămaşi. Principiul e simplu: „Păi e mai greu acum, că ăilalţi au plecat…Mai bine nu mai ieşim deloc la homar.” Nu cumpăr decât homar viu. Pentru că mai proaspăt decât viu e posibil să nu existe. Cultiv relaţii mai apropiate decât mi-e în natură cu câţiva pescari sau samsari de vietăţi acvatice doar că sa-mi cresc şansele de a beneficia măcar printre primii de conţinutul bărcilor care se întorc din larg. Dar săptămâna asta – canci.

Vă zic pe scurt. Vine, să zicem, Pacato („Pacatão”) cu câteva zeci de kilograme de încrustaţi vioi direct din barcă, uneori chiar înainte să-i transfere în apă cu gheaţă, pentru a-i trece în veşnica amorţire. Îmi triez homarii de peste patru sute de grame pentru „piese” destinate farfuriilor pentru doi, cu lighioana păstrată în carapace. tăiată pe din două. Exaltat şi talentat la a-mi complica viaţa, suntem singura bucătărie din oraş care-şi permite extravaganţa de a servi homar întreg în mai mult de un fel, ca restul colegilor: fript pe grătar, cu sos de unt, usturoi şi ieburi aromatice (asta fac şi ei, dar fără usturoi), fript pe grătar, cu guacamole, în tigaie, cu sos de roşii proaspete şi spaghete, şi tot în tigaie, cu vin, usturoi şi ceapă verde.  Pun deoparte „plevuşca” pentru farfuriile individuale, pe bază de file, de obicei risotto şi paste. Opăresc tot în apă de ocean clocotită, imediat după livrare. Ţin totul în frigider două zile, timp în care fac tumbe de comunicare ca să vând, dacă se poate, tot. Ce rămâne, congelez.

Aseară mai rămăsesem doar cu câteva fracţii de file şi nicio porţie de homar întreg. Nemţii blocaţi în homar indiferent de formulă au ales o formulă de compromis, pe care o mai făcusem o singură dată, tot pentru nişte fixişti. Adică file pe grătar. Dar mi-au cântat lirele olimpiene în urechi la clinchetul diafanului „cu ce sos vrei tu”. A, da? Bine… Nemţi în Brazilia. Hai să le dăm cu amprentă locală atunci.

Cinci codiţe de homar, în curu’ gol, pe grătarul incandescent. O lingură de unt bun (80%) în tigaia adâncă, abia încălzită. Trei căţei de usturoi daţi pe răzătoarea mică, în untul topit. Nimic nu sfârâie, nimic nu fierbe, e totul un molatec şi lasciv dans ritualic. Codiţele abia rumenite, de pe grătar în tigaie. Foc mai mare sub tigaie, să ştie homarul că vorbim serios. O ploaie de ceapă verde tăiată fin. Şi sfârâie. Sucul de la un lime mic, stors direct în tigaie. Şi sfârâie cu abur înţepător. Aproape simt gustul lămâii pe carnea albă, cu accente uşor afumate. Şi sfârâie. Trei duşti zdravene de cachaça. Şi sfârâie cu clocot mic. Aburii sunt acum mai puternici, alcoolul ce se evaporă deasupra tigăii potenţează acum aroma de verde viu şi acru şi pe aceea de val proaspăt, de ocean cu luna în creştere. Apoi două linguri de smântână de 20%.

Şi parcă totul adoarme… Iazul lăptos scaldă cu tandreţe bucăţile de homar care şi-au recăpătat suculenţa după arşiţa grătarului. Au primit în esenţa lor de vietate paşnică şi candidă (lagosta nu are nici măcar cleşti) bogăţia untului bun, şocul acid al lămâii proaspete, picanteria domolită a usuroiului adormit în unt şi voioşia protestatar-impertinentă a alcoolului din trestie de zahăr. Sare şi piper proaspăt măcinat. În mijlocul platoului alb, întins. Între razele aurii ale sferturilor de cartof fiert în coajă, apoi prăjit, apoi pomădat cu oregano uscat. Încă o ploaie de ceapă verde şi o salată din frunze organice lângă.

Astea au fost aseară minutele mele de fericire crocantă. Uneori un răspuns, pentru unii banal, pentru alţii de complexitatea unui tom de elaborate divagaţii filosofice, la întrebări înfricoşătoare despre de unde venim, cine suntem şi încotro ne îndreptăm.

Mă bucur să văd că vă place joaca noastră de-a parola de weekend. Cea de mai sus este valabilă din seara asta (vineri) până duminică seară, ora 21:30, ora sosirii la Kopel’s Restaurant, pe Sirenelor 87. Menţionaţi parola oricând din momentul sosirii şi până cereţi nota de plată şi primiţi un discount de 10% pentru toată consumaţia de pe nota de plată. Plus 2% dacă suntem în contact pe Facebook sau pe Twitter. Pentru mai multe detalii, verificaţi articolele similare pe aceeaşi temă, în secţiunea „Evenimente speciale”.

Ce vă propun absolut irezistibil în acest weekend pe Sirenelor 87?

• Două gustări (aperitiv) 100% noi: Tartine cu icre de păstrăv proaspete şi Tartine cu jambon crud. Câte patru la porţie, la preţul bruschetelor mixte.
• Midiile au ajuns adineauri, sunt vii, frumoase şi fără termen care să le poată descrie prospeţimea. Sunt la porţie de un kilogram, înăbuşite în sos de vin alb cu usturoi şi unt.
• Caracatiţă, creveţi, dorada şi calamar de Mediterana, toate venite împreună cu midiile, tocmai ce am terminat să le curăţăm. Dacă le ştiţi deja, ştiţi despre ce vorbesc. Dacă nu ştiţi, e timpul să aflaţi :)
• Pe lângă Cheesecake şi Tiramisu, încercăm zilele astea câteva tarte cu vişine, dar nu promitem nimic.
• Nimic din meniu nu e de neglijat, aşa că nu uitaţi, C’EST MOI! :))

Dacă e miercuri PM, creveţii de la Kopel’s sunt doar 29 de lei porţia. De la 35 de lei, preţul obişnuit de listă. De ce? Creveţii ăştia au devenit, de un an şi ceva până azi, un subiect important în meniul de pe Sirenelor 87. Apreciaţi de toţi aceia care i-au gustat până acum, transformaţi în obiect de veneraţie şi admiraţie eternă de către alţii, aproape un fetiş culinar pentru câţiva dintre obişnuiţii „casei” :)

Weekend-ul trecut, creveţii noştri au primit un compliment care ne-a copleşit având în vedere că a venit din partea unei persoane umblate prin lume şi mare amatoare de bucurii marine: „Creveţii voştri sunt la nivelul celor pe care i-am mâncat doar în restaurante cu mari pretenţii din Europa.” Acest compliment a reuşit să topească parţial preţul (nicidecum prohibitiv) al creveţilor de la Kopel’s.

E doar un prilej de a-i face mai atractivi pentru un număr mai mare de oaspeţi. Aşadar numai astăzi, miercuri, 15 iunie, între orele 15:30 şi 21:30 (ora sosirii în restaurant), „Grapes Of Joy” au preţul redus la 29 de lei. Vă aşteptăm.

Ofertă-fulger! De vineri (27 mai), ora 18:00, până sâmbătă (28 mai), ora 21:00, vă ofer 20% reducere la următoarele vietăţi:

• calamar de Mediterana necongelat (la grătar, garnitura inclusă)
• caracatiţă medie, necongelată (porţie de 300 g, garnitura inclusă)
• midii vii (porţie de 1 kg, valabil doar sâmbătă, după ora 15:00)
• creveţi proaspeţi, nedecorticaţi (cu cap şi coadă, 8 buc/porţie)
• dorada regală proaspătă (300-400 g, la grătar, garnitura inclusă)

Pentru cunoscători, vom avea şi câteva kilograme de barbun proaspăt. Pentru verificarea preţurilor de listă, vizualizaţi pagina „Meniul a la carte”. Rezervări la telefon 0740890961, unde vă răspund chiar je. :) Poftă mare!

Ei bine, dacă tot a trecut destulă vreme de când vă testam reacţiile pe Twitter cu una dintre variantele mele simple de caracatiţă, hai să vorbim mai pe larg despre ea. Mai pe larg în imagini, că vorbe n-ar fi prea multe. Mai ziceam pe-aici că fructele de mare par mult mai pretenţioase şi mai înfricoşătoare decât sunt de fapt. Dacă o farfurie de creveţi în pripă n-ar trebui să-ţi ocupe mai mult de 15 minute de când te apuci de gătit până te-apuci de mâncat, nici caracatiţa nu e cu mult mai complicată sau mai înghiţitoare de timp. Important e să ştii ce vrei de la ea, să cumperi ce trebuie şi să fie proaspătă. Ca puişorul ăsta de mai jos, despre care povestim în continuare.