Posturi cu tagurile: "eu"

La ce incepusem sa gindesc acum o saptamina, o treaba care m-a tinut nedormit atunci si vad ca si acum pofteste la tainul meu de somn. Cistigul din ultimele zile ar fi ca am reusit sa instalez singur platforma WP, sa mut continutul paginii in care am facut teste si sa cam dau drumul la toate mecanismele. Tutorialele sa traiasca. Si Daniela, de la WebDev. Probabil ca mai dureaza cam o saptamina joaca de-a grafica, fi’n’ca, oricit de aratos ar fi un template free sau cumparat, tot trebuie adaptat cit de cit la continut. Sper sa-mi iasa. Si daca merge totul cum ar trebui, probabil ca in zece zile reusesc sa pun margica pe taraba.

Reset. Liniste, calm, expectativa deloc incordata. In asteptarea relaxata a noutatilor care stiu ca nu vor intirzia. Am incheiat „live cooking blog” cu vreo trei ore inainte de a incheia treburile in bucatarie, dar ultimele istorioare nu mai meritau un loc distinct in experiment. La miezul noptii, momentul de exuberanta cu ochii larg deschisi. O sticla de Mumm racita din timp de cumnatul Cristi, pahare de sampanie din sticla pe care am decis bucuros sa le desprind din colectie. Pe-al meu l-am spart dupa 12 fin’ca asa fac eu de citiva ani buni, sparg ceva in noapte de Anul Nou. Sunet cumplit in Piata Revolutiei, artificii dragute pe care Clara, nepoata mea, le-a savurat cu ochii dilatati si aposi de uimire sincera. Hoti de buzunare. Multi. Apoi chillin’, care probabil ca va dura citeva zile.

Ma intreb din nou cum sa scap de porumbeii din luminator, adineauri am asistat din nou la ritualul de la 9:15, cind piticul cu pupile supradimensionate le da de mincare. Intre timp am descoperit ca-i hraneste pe doua parti, adica si pe la bucatarie, si pe la baie. Probabil s-a prins ca inaripatele, in isteria dupa un bob, mai mult risipesc transa de graunte pe care le-o da pe la bucatarie.

Tot la prima ora descopar ca, in spiritul Sarbatorilor, romanii cauta mai mult porn. De la benignul „poze cu curve” pina la sofisticatul „fu*aiuri dureroase si porcoase”, repertoriul pare extrem de bogat. Printre astea, incep sa cred ca ori ne americanizam in forta, ori curcanul tinde sa devina porcul romanilor cu apetit pentru google. In decembrie, reteta mea de pulpe de curcan la cuptor este, de departe, cel mai citit articol. Pentru pasionati, e posibil sa vin dupa 31 cu o reteta de curcan intreg la cuptor. Dupa, deoarece am o mare problema cu carnea de pasare pe masa de Revelion, o superstitie destul de adinca si cu implicatii prea nasoale ca sa renunt la ea prea usor.

E mult mai periculoasa si mai greu de masticat sau strivit sub talpa decit beizadeaua centrala. De o saptamina imi tot suna in minte o discutie pe care o purtam cu fratello (care, apropo, m-a cam bestelit pe tema activitatilor lui de la revulutie, asupra carora voi reveni cu alta ocazie) acum mai bine de zece ani, despre un anume aspect ce diferentiaza presa locala de aceea facuta in Bucuresti, cu distributie nationala. Zicea el atunci, si sint convins ca jurnalistii din presa locala ii dau si acum dreptate, ca acolo dai mai usor nas in nas cu „subiectii”, ca presiunile sau amenintarile sint mai la indemina lor, ca mai lesne te calca masina sau iti iei un par in cap decit atunci cind tavalesti in cerneala o maimarime „de la centru”.

La fel si in cazul copiilor de stabi, naraviti la scandaluri, trafic sau amenintari cu arme de toate culorile. Daca in Bucuresti isi vad de liniile si liniutele lor, de distributia si furturile lor, de evaziunile si capriciile lor costisitoare in spatii special amenajate, departe de ochii pulimii, prin alte orase sint surghiuniti la amestecul cu oamenii normali, adusi cu forta prin cluburile si stabilimentele in care si restul lumii are tupeul sa-si piarda, cu parcimonie, cite-o vineri sau cite-o simbata seara.

Micul razboi stirnit de Andressa pe tema discrepantei dintre ce asteapta tinerii absolventi de jurnalism de la fratii lor mai mari si ce nu reusesc sa inteleaga nici primii, nici cei din urma, a atins o tema despre care voiam sa scriu de mai mult timp. Ca si Andressa si multi alti absolventi ai unei scoli de presa, sint un reprofilat. Adica unul care, in ciuda faptului ca a ales facultatea asta la un moment dat, a decis sa nu profeseze in domeniu. Asa ca o sa va explic de ce.

Mai intii, se cuvine sa amintesc de ce am vrut, nu? Back in time, inca de prin clasa a doua sau a treia. Mare mare admiratie pentru teatru, actori, scena. Doua – trei poezele si hop! talent nativ. Citire foarte logica, nuantata, memorare usoara, voce buna, ritm, gestica in lucru. Si-asa mi-a intrat mie in cap ca o sa ma fac actor. Am tinut-o tare pe ideea asta in scoala generala. Festivaluri, spectacole, serbari, pui de cabotin comunist cu promisiuni. Incurajari acasa, generate de esecurile atistice repetate vreme de vreo doua generatii. Cind cu ’89, venea examenul de admitere la liceu. Io as fi dat un pic de Topirceanu declamat la examenul asta, da’ nu era in programa. Ba chiar am iscat lungi scandaluri in casa, unde brusc nu ma mai sustinea nimeni, fin’ca trebuia sa dau examen si la matematica, unde zaceam eroic.

Trece faza cu admiterea, intru la Filologie, cu toate leprele masculine si o puzderie de gagici. Si o iau iar cu teatrul. Din nou sustinut acasa. Ba chiar cu teste de aptitudini pe la citiva dintre obositii teatrului din Pitesti, talent reconfirmat si exercitii de dictie, olimpic la literatura romana, incepeam deja sa ma gindesc din ce imi voi compune repertoriul. In paralel – concerte prezentate, concerte organizate, montaje din Eminescu, concursuri locale, succes mic, dar mereu promitator. Asta pina in clasa a douasprezecea. Ba chiar pina cu doua luni inainte de probele eliminatorii. M-au lucrat. Mi-au descoperit niste noduli pe corzile vocale. Asa, si? Pai si n-ai ce sa cauti la Teatru cu vocea asta, n-ai nici o sansa. Pai sa-i operam. N-are rost, poti face si altceva in afara de teatru, oricum actorii mor de foame si sint locuri putine. Lucratura, ce mai…

Asa ca imi ramasesera doua optiuni. Catedra sau de curind involburata presa.

Bai, tata… cam subred cu sanatatea, da’ pofta nebuna de idei viabile si proiecte de bricolat cu cap. Cred ca pina la 30 iti pare rau ca nu te-a sunat mai multa lume de ziua ta. Dupa – e bine sa te sune doar aia care vrei tu. Si mai ales aia care nu te-au bagat in categoria „de felicitat doar pentru ca s-au nascut”. Eu am de-astia si imi pare oarecum rau despre ei. Oameni putini, restul – populatie. Convingerea ca tot ce am experimentat pina acum m-a imbogatit cu experiente utile. Un regert sau doua, pe care nici macar sub pres nu le mai gasesc.

Tentat sa spun „nu ma simt de 32”. Ma bucur de aproximativ aceleasi lucruri ca acum 10 ani. Poate mai precaut? Poate mai inginer? Poate, dar

Am descoperit asta facind niste calcule simple, cind m-am prezentat saptamina trecuta unor francezi. L-am scos pe Octavian Ursulescu din competitie pentru ca el oricum intra la categoria „eterni” si calculele mele nu se refereau la „prezentatori”. Deci ma duc pina in ’99, cind cred ca eram singurul MC „rezident” intr-un club din Bucuresti, adica pompam in fiecare vineri si, uneori simbata. Clubul – de inspiratie cubaneza, detinut de doi francezi, „La Taverne de Havana”, pe Tunari. Canapele imbracate in postav de camuflaj, butoaie Texaco pe post de stative pentru animatoare, societatea care astazi e de gasit prin bamboo, gaia etc. Fotbalisti, copii de fotbalisti, impresari de fotbalisti, boarfe de fotbalisti….lume aleasa… DJ-ii se tot schimbau, cel mai bine am lucrat cu Pionu’ (pe care l-am intilnit acum vreo doi ani in avangarda lui Lee Burridge, in Mania) si cu legendarul Charlie, care n-a stat prea mult.

Ce faceam pe-atunci?

N-am scris de noua zile…gosh…mult rau. Am apucat sa citesc cite ceva, vad ca s-au intimplat gramezi de chestii, toate foarte importante, asa ca ma grabesc sau dau raportul. Da, am incheiat renovarile. Nu, nu am facut tot ce ne propusesem. Da, meseriasii au reusit sa ma exaspereze dupa prima saptamina. Nu, nu le-am mai gatit masa de prinz, i-am tratat cu raceli diverse.

La un moment dat aveam niste usi bune de dat, ma gindeam sa pun un anunt, insa in doua zile au disparut de pe palier, asa ca nu le mai am. Mai am de dat numai o gramada de sfaturi, intrucit asa sintem noi, devenim specialisti de indata ce am tinut zece minute de coada trafaletului. Si mai am de dat un memory stick primit cadou de la UPC, pentru viteza de reactie la propunerea lor de leapsa. Deci dar din dar sa ridice mina cine stie vreun elev sau student caruia i-ar fi de folos.

Mai am si un mare mester in montat usi de interior (mai ales), gasit la misto, pe Google. La primul telefon am crezut ca-mi va parea rau ca l-am invitat la evaluare. Cind s-a apucat de treaba, mi-a venit sa-l infiez. Parca monteaza ceasuri elvetiene. Asta in mare contrast cu „mesterii” care s-au ocupat de ziduri si zugraveli, in ceafa carora a trebuit sa ma insurubez dupa ce m-am prins ca o frectioneaza.  Bine ca s-a terminat. N-a iesit rau.

Intre timp mi-am reimprospatat bunele sentimente pentru conceptul IKEA. Baietii astia chiar au umor, pe bune. Eu sint tot ce poate fi mai sinistru in materie de cuie, suruburi si surubareala. De citeva zile m-am dotat cu unelte si scule faine, zici ca sint a cincea sau a sasea generatie de timplari, cu mestesuguri dobindite din mama-n tata. Am creat: sase scaune, doua birouri estrem de complexe, un dulap, un cuier, doua mese. Tare, nu?

Intre timp a fost ziua mea. Pe care am petrecut-o regulamentar, in „haine de lucru”, cu moloz in cap, pete de vopsea pe creier si o raceala zdravana, pe care inca o mai pacalesc pe la curbe. Asa ca de ziua mea a fost cel mai tare spre seara cind, scapati de muncitori si parte din moloz, am mincat pui la rotisor si ne-am uitat la dai hard uit a vengeans de pe canapeaua imbracata in folie. Si un pic la termineitar.

Am mult par pe fata si pe cap, unghii nasoale si multe ginduri neexprimate. Revin.

…printre munti de moloz si alte efecte speciale. Cica Ceausescu era baiat bun, ca pe vremea lui se construia trainic. Decit asa, cu ziduri de beton care nu se lasa impresionate nici cu cele mai ale req unelte sofisticate, mai bine constructiile actuale. Ne reauzim cind s-o coace. Curind. Care ai chef si tupeu, hai la o cafea printre darimaturi.

Buna ziua, Andreea! Buna ziua tuturor! Intr-adevar, zona din care transmit are toate atributele unui adevarat dezastru, este scena unor intimplari cu totul terifiante. Ma aflu acum chiar la usa familiei R.-C., teatrul unui cosmar care abia a inceput si care nimeni nu stie cind sau daca se va termina vreodata. Practic, intreaga poveste a inceput cu doua zile in urma, cind bestii deghizate in chip de zugravi si zidari au reusit sa patrunda in acest apartament situat intr-o zona linistita a Capitalei si au pus efectiv stapinire pe destinele acestor oameni pasnici.

Odata instalati dincoace de usa apartamentului, acesti indivizi lipsiti de orice fel de scrupule au declansat un adevarat carnagiu.