Posturi cu tagurile: "comunism"

Mi-a luat cam mult timp cartea asta. O culegere de marturii despre notiunile aferente perioadei comuniste si efectele lor in constiinta bucurestenilor poate parea o carte de citit in tren, la o calatorie mai lunga, un fel de volum de vacanta. Structura ei foarte fragmentata si diferenta uneori diametral opusa dintre punctele de vedere ar fi trebuit sa o faca si mai usor de citit. Numai ca doua lucruri mi-au prelungit perioada de timp petrecuta alaturi de ea. Unul ar fi desele incursiuni in propriile amintiri despre aceleasi simboluri si concepte, paralele celor citite. Sint foarte multe capitole pe care nu era musai sa locuiesti in Bucuresti pentru a le trai pe propria piele. Al doilea motiv a fost, cu siguranta, caracterul dezlinat si neingrijit al lucrarii, in primul rind din punct de vedere al sintetizarii informatiilor, apoi din cel privind diversitatea si capacitatile memorialistice ale intervievatilor. Consider acest al doilea motiv drept generator de plictiseala, avind ca rezultat abandonarea temporara si repetata a cartii.

Despre primul motiv as putea scrie capitole intregi, asa cum fiecare dintre voi este imposibil sa nu-si aminteasca, macar ca prin ceata, de ratii, cartele, cozi, Europa Libera, Cintarea Romaniei, Omagiu, pionieri, soimi, doua ore de program, vecini turnatori, copii de stabi securisti si asa mai departe. Dar tocmai pentru ca fiecare isi are propriile amintiri, nu vad aici rostul unor asemenea incursiuni. Exista site-uri si bloguri dedicate acestui subiect si chiar cred in avantajele caracterului colectiv al unei astfel de culegeri, fie ea online sau tiparita. Din acest punct de vedere, „Anii 80 si bucurestenii” incearca sa acopere o zona cit mai larga de puncte de vedere. Sint interviuri cu maturi intelectuali, cu maturi mai dinspre talpa, tineri cu amintiri proprii sau preluate de la maturi, ba chiar si ceva „cadre” care au trait anii ’80 prin prisma absolvenilor scolii de partid.

Dupa ce s-a eliberat din Baragan, Pana lucrat citiva ani in constructii, pina a fost invitat sa-si incheie studiile, tot la Timisoara, unde le incepuse. Dupa care a lucrat ani de zile ca inginer, fiind insa platit ca necalificat. S-a pensionat cu vreo trei milioane, a lucrat vreo doi ani in California, la o fabrica de componente electronice (?). Asta prin 90 si ceva, pentru ca mineriada din ’90 l-a gasit in sediul PNT din Rosetti, chiar in biroul pe care l-am folosit si eu in 2004.

A fost unul dintre initiatorii miscarii de revolta a studentilor timisoreni din octombrie 1956. Alaturi de alti aproape 2000 de oameni, a cerut socoteala guvernului comunist condus de Gh.Gheorgiu Dej despre lipsa de infoarmatii corecte privind situatia protestelor din Ungaria si Polonia, despre prezenta trupelor soviectice care nu dadeau semne ca au de gind sa se intoarca la ele acasa, despre cotele de cereale si animale cu care taranii hraneau balabusta sovietica mahmura, despre conditiile de cazare si masa ale studentilor, despre salariile din fabirici, despre numarul de burse acordate studentilor…

Toate astea l-au costat sase ani din viata. Primul – la Popa Sapca si la Gherla. Urmatorii cinci – in Baragan, cu domiciliu obligatoriu in satul Latesti, asezare creata special de catre autoritatile comuniste drept

N-am nici o legatura cu starea indusa poporului astuia cabotin in zona lui 17, 21, 22 decembrie. Nu sarbatoresc nimic, nu comemorez nimic. Poate rememorez uneori. Anul asta, ceva mai mult decit de obicei, zgindarit de o carte primita de la Alex C. Tinescu, marturii si cioburi culturale de bucuresteni in anii ’80. Nu cred ca o voi termina, deja de la primele pagini gasesc lucruri stiute, unele scrise cu un cronicarism puturos si ostentativ, fortate si imbogatite narativ cu hiperbole care arata ca niste paltoane de capatat.

Pur si simplu nu mai resimt nimic din emotia zilelor de-atunci. Si nici atunci nu cred sa fi trait vreo emotie. Montajul audio repetat de zeci de ori, in intuneric, la Europa Libera, in momentul arestarii lui Tokes, cu o singura fraza inteligibila in aglomeratia de voci „sint romani, romani de-ai lor!”. Asteptarea incordata dintre 16 si 22 decembrie. Pina si pentru un copil de pai’spe ani era clar ca urmeaza sa se intimple ceva. Apoi mitingul de la televizor (Venus 4, pe lampi, bai astia care melancolizati de la Telecolor si Elcrom incoace!) despre care fiecare avea cite o teorie in orele de dupa. Apoi fuga isterica, de mina sora-mii, pina in unitatea militara in care fratello fusese luat cu japca la scurt timp dupa o pneumonie. Zvonistica dementa din zilele-alea, fratello cu arma la baioneta, casca pe cap si ranita pregatita cu mincare pentru doua zile dar…cantonat doar la televizorul unitatii. Mult balet. Mima de la Pitesti, cu trei-patru papagali urcati in balconul Prefecturii si alti citiva, in piata. Mult balet.

Toate astea sint poezie pura in comparatie cu angoasele cu termen lung de valabilitate, alea care concureaza in perisabilitate cu pulpele americane infricosator de grase si de galbene care umplura galantarele inca din primele luni ale lui ’90. Rezerva strategica de frustrari si angoase made in comunism. Faptul ca sor’mea n-a fost acceptata la Drept pentru ca tac’su emigrase in US, pe cale de consecinta – cariera didactica mizera, cu stagiatura intr-un sat paduchios de la marginea judetului (si asta cu interventii, intrucit „statu’ iti da servici” o trimisese prin Olt la „repartitie”) si cu asteptari epuizante in fiecare vara, la redistribuirea catedrelor libere din oras. Sau poate vreti sa va povestesc despre controlul ginecologic facut cu Procuratura de fata, pe masa din cancelaria scolii satesti din Teiu? Nu cred ca vreti…

Vorbeam acum citeva seri cu un coleg, in drumul de la Buftea spre Bucuresti, despre terminologia specifica „epocii”, despre un adevarat dictionar propriu acelor vremuri si despre intelesurile ramificate ale unor termeni gen „coada”, „gostat” sau „oua de la achizitii”. Imi povestea despre un adevarat compendiu alcatuit la un moment dat de citiva oameni de litere (si lichele omniprezente) probabil una dintre multele lucrari de tip „marturie”, pe care unii continua sa le mestece cu o pofta incredibila, de care par sa nu se mai sature, nevrind sa accepte, probabil, ca inca avem comunismul in vene, in gesturi si apucaturi.

Discutia mi-a adus aminte de o regula de baza a codului bunelor maniere comuniste aplicate in alimentara. Cel putin la mine in oras drill-ul era sa te prezinti la intrarea in magazin cu sacosa in care mai luasei diverse chestii, din alte magazine. Linga casa de la intrare era o mustacioasa care numai cu asta se ocupa. Cumparaturile identice cu ceea ce aveau in magazinul in care intrai erau fie memorate de respectiva individa, impreuna cu fizionomia ta sau cu hainele pe care le purtai, fie insemnate cu pixul.

Cum una dintre cele doua alimentare de cartier era in piata cea mare a orasului,