Posturi cu tagurile: "bucatarie"

Întâmplată azi, în prima zi după minunatele săptămâni portugheze, după multe supe-cremă fabuloase găsite în restaurantele din Porto şi tânjind după favorita mea cu păstârnac, praz şi puţin ardei gras. Dar pentru că în timp ce fierbeau legumele am îmbrăcat câteva bucăşele de ton în susan prăjit cu wassabi, i-am dat o direcţie nouă, pe care v-o împărtăşesc cu drag.

Ingrediente pentru 8-10 porţii: 10-12 tulpini medii de păstârnac proaspăt (nu aleg foarte mari pentru că, de obicei, pot fi aţoase şi bătrâne); 5 fire de praz de grădină (mai subţiri, mai plăpânde, dar cărnoase şi sănătoase); 2 ardei graşi galbeni sau verzi (de grădină); 50 ml ulei de măsline extravirgin, presat la rece (cel mai bun e, de obicei, grecesc şi trebuie să coste minimum 4-5 euro în grecia şi 35-40 de lei litrul în România; 2 linguri de susan crud; 1-2 linguriţă pastă proaspătă de wassabi; câteva picături de ulei de piri-piri (ulei extravirgin de măsline infuzat cu peperoncino); 8-10 felii subţiri de costiţă afumată slabă, fără os; o căpăţână de salată iceberg tăiată în tranşe groase de un deget.

Pasul 1. Am curăţat şi am spălat legumele. Din praz am păstrat tija albă şi foarte puţin din partea verde, cu frunze, pe care e necesar să le spălaţi bine, de obicei e multă ţărână acolo. Am tăiat totul în bucăţi nu prea mari şi am pus la fiert împreună cu uleiul şi o linguriţă de sare în vreo doi litri de apă. Am acoperit cu capac şi am lăsat să fiarbă până a intrat furculiţa uşor în bucăţile de păstârnac.

Pasul 2. Între timp am tăiat şunca în fragmente de 1 cm şi am uscat-o încet, într-o tigaie, la foc nu foarte puternic, fără ulei suplimentar. Am vrut să obţin mai degravă nişte scovergi uscate şi crocante, care să plutească frumos în farfurie, la suprafaţa cremei.

Pasul 3. Am prăjit susanul într-o tigaie, fără ulei. Trebuie amestecat în permanenţă, ca să elibereze uleiurile volatile şi ca să nu se lipească. Când a devenit uşor gălbui, l-am amestecat înr-un castron cu uleiul de piri-piri şi cu pasta de wassabi. Am avut grijă să se amestece cât mai bine, apoi am revenit pe aragaz cu el în tigaie, pentru vreo trei minute, ca să toate aromele să se impregneze bine în seminţe.

Pasul 4. Când legumele au fost suficient de moi, le-am transformat în cremă groasă, untoasă, cu blenderul vertical, extraordinar de util şi când vine vorba de supe. Ţineţi minte: dacă supa e prea lichidă, înapoi cu ea pe foc şi fierbeţi până se îngroaşă suficient. Dacă e prea groasă, adăugaţi apă, aduceţi la clocot şi dregeţi gustul.

Pe farfurie am pus întâi două-trei polonice de cremă. În mijloc am creat o structură de susţinere (dar şi textură) aşezând câteva fâşii de salată crocantă. Am sprijinit în ea câteva fragmente de costiţă uscată şi am presărat o cantitate însemnată de susan cu wassabi şi piri-piri. Am completat cu un fir subţire de ulei de măsline şi o singură picătură de ulei de piri-piri. Fără crutoane de data asta, pentru că o vreme stau ceva mai departe de carbohidraţi. Păstârnacul e blând, e dulce, dar nobil şi delicat. Consistenţa şi gustul electrizant al seminţelor de susan pomădate cu drăcuşori nu fac decât să pună în valoare şi să potenţeze proiectând în fuziune calităţile primordiale ale unei creme clasice.

Spor!

În sfârşit, mi-am făcut o dambla pe care o ţineam în mine din Brazilia. Despre „percebes” am auzit prima oară de la amicul meu portughez din Brazilia, Feliciano. Doamnelor şi domnilor, meet Feliciano:

Feliciano e un fel de Ozzy Osbourne mai puţin celebru, dar prezentând o caracterisitcă specifică muzicianului: cred că nu s-a oprit din băut de câţiva ani buni. În rest, e mare amator de rock şi arhitect. E în stare să-ţi proiecteze la scară supercorectă o casă întreagă, cu creionul, pe şerveţele, în maximum cinci beri. Şi pentru că Feliciano e portughez, prima oară am crezut că zice [p â r s â b â ş] doar pentru că se chinuie să ţină dinţii strânşi, din cine ştie ce motive gastro-bahice. Dar nu. Aşa le zice toată lumea în Portugalia.

Sunt vreo 120 de specii de lipitori de-astea prin mările şi oceanele lumii, mai cu seamă pe coastele cu apă mai rece şi mai neprietenoasă (în Nordul Portugaliei nu e de făcut baie în ocean în luna august). În Porto le-am găsit în Matosinhos, cartierul percarilor şi pescăriilor şi incredibilelor restaurant de peşte din vecinătatea plajelor de la capătul oraşului. Percebes înoată doar în stadiul de larvă, după care se înţepenesc între nişte pietre, unde îşi petrec întreaga viaţă hrănindu-se cu plancton afăţat cu ciocul ăla alb, cornos.

Prepararea lor e o glumă. Trecute câteva clipe prin apă clocotită, răsturnate pe o farfurie, lângă un coş cu pâine prăjită şi un sos picant cu ceva maioneză. Se consumă „piciorul” din interiorul „gulerului” zbârcit aflat în prelungirea ciocului alb. Prin răsucirea acestuia, „mâneca” se rupe şi scoate la iveală corpul propriu-zis. La gust? Răvăşitoare! Arome proaspete, de apă de mare, scoici, alge pline de sevă şi, în general, mediu marin delicios. Nu le ocoliţi dacă aveţi o atracţie specială pentru ce creşte şi trăieşte prin apă. Le-am găsit la 40 de euro kilogramul, preţ de restaurant. Ca să vă faceţi o idee, o porţie zdravănă de sardine la grătar e 10 euro, una de caracatiţă – 15,0o, iar o friptură decentă – între 13 şi 18 euro.

În pledoaria lui defensivă despre episodul în care s-a ofticat pe autorităţile româneşti pentru că au încercat să-i dicteze ce să filmeze şi în ce termeni să elogieze spaţiul mioritic, Bourdain zice la un moment dat: „O fi mişto fiertura voastră cu burtă şi smântână, dar supa în general nu e prea telegenică.” Am realizat de mai multe ori, între timp, că era doar o vorbă aruncată în praf de ochi. Nici pomeneală, supa poate să facă televiziune devastator de cuceritoare, numai că trebuie s-o tratezi cu răbdare şi să nu fie o supă albă şi inexpresivă.

Departe de mine gândul că aici o să vă povestesc despre o supă foarte telegenică, însă trebuie să recunosc că am început s-o văd cu aproape o oră înainte de a ajunge să o pun în oală. Am mers pe jos nouă kilometri la orele amiezei şi m-am bucurat că pot să fac asta şi că nici măcar nu m-am lăsat deranjat de căldură. Am mers, m-am bucurat şi m-am gândit la supa mea.  Care e despre golit frigiderul înainte de vacanţă şi care s-a materializat astfel.

Ingrediente pentru aprox. 6-8 porţii:

5 roşii potrivite, 7-8 roşii portocalii micuţe, un dovlecel verde, o jumătate de ţelină măricică, vreo şase cepe de diverse mărimi, doi ardei capia lungi şi cărnoşi, un ardei gras roşu, doi ardei iuţi, o jumătate de varză, 10 boabe de piper negru, o stea de anason, apoximativ 2 litri de apă, câteva rămurele de tarhon proaspăt, 7-8 linguri de ulei de măsline, sare, piper, pentru varianta cu perioşoare – 500 g carne tocată în amestec egal porc şi vită

Pasul 1. Am curăţat şi am tăiat toate legumele în Bucăţi mari. Inclusiv varza am tăiat-o mare. Roşiile şi cepele – în jumătăţi, ţelina în cuburi măricele şi aşa mai departe. Cuburi şi bucăţi mari.

Pasul 2. Am încins cuptorul la 180 de grade, am pus toate legumele în tava adâncă a cuptorului şi le-am tras un perdaf cu trei linguri de ulei, sare şi piper. Le-am frecat bine, apoi le-am lăsat în cuptor cu câteva boabe întregi de piper şi o stea de anason o jumătate de oră, până s-au copt la suprafaţă şi au început să lase sucuri în tavă. Cât au stat la cuptor, le-am scuturat de vreo două ori, ca să nu adoarmă.

Pasul 3. Am pus toate legumele din tavă într-o oală mare şi am adăugat apa. Am adus la fierbere, am micşorat temperatura pe plită, am pus capacul pe oală şi am lăsat să fiarbă încet vreo 40 de minute.

Pasul 4. Am intrat cu Bamixul cu lama multifuncţională direct în oala cu conţinut fierbinte, am adăugat restul de 4-5 linguri de ulei de măsline şi am transformat totul în cremă în mai puţin de cinci minute.

Pasul 5. Pentru că am vrut o textură foarte foarte foarte fină, am trecut crema prin sita metalică (ciur) pentru cernut făina. E o tehnică ceva mai complicată, durează vreo zece minute, dar merită fiecare secundă. Strecurătoarea normală nu e suficient de fină pentru cojile foarte foarte mici de ardei, roşie etc. Sita de făină rezolvă foarte bine treaba asta.

Pasul 6. Am dat din nou în clocot, am dres de sare şi piper, am aruncat în oală crenguţele de tarhon şi am stins focul. Nu-mi place să fierb frunzele aromatice, le las la final, să stea cât mai multă vreme crude şi verzi în supă.

Pasul 7 pentru varianta cu perişoare. Am dres carnea tocată cu o lingură bună de muştar cu hrean şi trei ouă. După ce am fiert legumele în oală 20-25 de minute, am modelat cu mâna mici perişoare din carne pe care le-am scufundat direct în supa clocotită. Le-am lăsat să fiarbă 15-20 de minute până am decis să pasez legumele cu blenderul cu picior vertical. Am scos perişoarele din oală înainte de asta şi le-am păstrat calde, într-un castron. Le-am adăugat în supă la final.

Dacă din întâmplare crema e prea apoasă pentru gustul vostru, fierbeţi-o la foc mic până se îngroaşă. Dacă, dimpotrivă, e prea groasă după pasarea legumelor, adăugaţi o cantitate rezonabilă de apă, amestecaţi bine, aduceţi la fierbere şi reglaţi din nou gustul. Pentru rezultate şi mai gustoase, folosiţi unt în loc de ulei de măsline, atât la cuptor cât şi în oală. Pentru textură, puteţi păstra fâşii de varză nepasate, pe care să le adăugaţi la final. Puteţi garnisi cu crutoane şi frunze de tarhon proaspăt în farfurie.

Nu-i cine ştie ce reţetă complicată, nu am decât două poze şi trei mişcări să vă povestesc, dar aseară şi-au făcut treaba cu prisosinţă, la masă cu prieteni dragi, vinuri roşii şi „Alias”, joc de stimulat putirinţa lexicală.

Treaba-i simplă:

– Felie subţire de şuncă afumată – tăiată gata de la prăvălie, la circular, cât să nu vă chinuiţi şi să nu vă iasă destul de subţire. Puteţi să-i luaţi urma de şorici, dar eu am lăsat-i întru rumeneală şi crocănţeală.

– Fâşie subţire de dovlecel fără seminţe, tăiată cu peeler-ul. Peste felia de şuncă, lipită de la sine.

– Ficat de pasăre înfăşurat în cele două fâşi suprapuse. Nu prea mult, nu unul întreg, dar nici chiar jumătate. E important să-l potriviţi în rulou cât să stea bine şi nu foarte strâns. Ca tehnică, puteţi susţine ruloul cu mâna stângă, aranjând ficatul înăuntru cu drapta.

– Ou fiert de prepeliţă. Fiert trei minute şi un pic de când locoteşte apa, cât să nu fie chiar glonţ, dar nici să nu curgă. Răcit în apă curgătoare şi decojit cu grijă. Vârât în inima ficatului (sic!) şi prins repede cu o scobitoare, dintr-un exterior până la celălalt, trecând prin toate straturile ruloului.

– Strop de ulei deasupra, sare, piper proaspăt măcinat, ploaie de oregano şi zdup cu tava (nu prea adâncă, de aragaz, fără capac) la cuptorul încins deja la 180-200 de grade. E gata cam pe când marginea şuncii e rumenă, oul e gălbui la exterior, ficatul e schimbat bine la culoare. Să tot fi stat vreo 30 de minute.

Treaba cea mai interesantă la joaca asta e cum rămâne ficatul în mijlocul ruloului şi cum se înfrăţesc aromele fericit în toată creaţia. Ficatul e moale, dar pătruns complet, ţinut umed de foaia de dovlecel şi aromat şăgalnic de şunca afumată. Oul duce ideea de „cremos” la un paroxism vecin cu vinovăţia originară, atâta doar că pe gură :) O ploaie de pătrunjel proaspăt după ce a ieşit din cuptor, o lingură zdravănă de tzatziki făcut în casă, cu iaurt grecesc din cel fain şi frunze crocante de salată un pic acrişoară. Păi ce să vă mai zic?

Cred că este una dintre cele mai frumoase întâmplări culinare pe care le-am văzut în ultimul timp. VEG a început să apară cât eu eram în Brazilia, dar acum câteva zile am descoperit ediţia (e drept, cam întârziată) pentru primăvară-vară. Imaginile sunt minunate, în texte nu am intrat prea adânc, dar pare exact genul acela de lucru făcut cu drag şi multă grijă pentru detalii. M-am bucurat s-o găsesc şi sunt încântat să v-o propun spre răsfoire. Merită din plin. Mult succes iniţiatorilor!

Hai că nu-s treabă aşa complicată sufleurile. E drept, conţin un dram în plus de inginerie şi disciplină metodică (ce texte scot din mine, zici că tocmai m-am întors de la HardTard!) dar sigur nu vorbim despre neurochirurgie. Rezultatul da, e de magna cum laude, mai ales dacă finalul este conform standardelor: uşurel şi pufos pe de-a-ntregul, închis şi rumen la exterior, puţin umed şi mai des la mijloc. Că-i dulce ori sărat, un sufleu la vremea lui aduce încântare mesenilor şi împăcare bucătarului.

Ingrediente (pentru vreo 12 ramekin-uri mici sau 6 mai mari; în principiu, evitaţi să le coaceţi în forme prea mari şi adaptaţi cantităţile la numărul de forme pe care le aveţi. Un ramekin mic normal e în general înalt de vreo trei degete şicu diametrul de 3-4 cm)

– 50 g unt + 5 g pentru uns formele (am găsit unt de oaie, foarte gustos, folosiţi unt cu 80% grăsime)

– două linguri de pesmet sau făină pentru pudrat formele

– 2 linguri de făină pentru compoziţie (uşor scuturate, nu chiar pline cu vârf)

– 300 ml de lapte (am folosit lapte de migdale pentru că doar de-ăsta aveam în frigider, e ok laptele gras pe care-l preferaţi)

– 4 ouă separate (albuşuri şi gălbenuşuri)

– brânză de burduf – 50 g

– caşcaval afumat – 50 g

– câteva felii de kaiser bun, slab, afumat, fără tendoane sau oase

– câteva fire de chives sau partea verde de la trei fire de ceapă

– ardei iute dacă pofteşti

Pasul 1. Am topit untul la foc mic, cât să nu fiarbă şi să nu se separe. Am uns formele, le-am pudrat cu făină şi am scuturat excesul. Am pornit cuptorul şi l-am lăsat să atingă 200 de grade (4 gaz)

Pasul 2. În untul topit am amestecat rapid făina „pentru compoziţie” cu un tel „pară!, astfel încât să nu se formeze cocoloaşe. Am tot amestecat până a devenit totul cremos şi a început să fiarbă cu bule mărunte, pe margine. Am luat vasul de pe foc (ideal o cratiţă cu fund dublu sau bază groasă, metalică) şi am continuat să amestec, adăugând treptat laptele până am obşinut o compoziţie deatul de vâscoasă, asemănătoare smântânii fermentate.

Pasul 3. Am ras caşcavalul într-un castron separat, l-am amestecat cu brânza, am tăiat fin ceapa verde şi ardeiul iute şi le-am amestecat cu brânzeturile. Am pus feliile de şuncă făcute rulou, să se rumenească în cuptor fără a deveni uscate. (a durat vreo 10 minute, la temperatura deja menţionată). Am pus totul în amestecul de la pasul 2. Am adăugat gălbenuşurile unul câte unul şi le-am încorporat amestecând uşor.

Pasul 4. Am bătut albuşurile separat, până an obşinut o spumă tare, care nu pică din castron dacă-l întorci cu fundul în sus. În principiu, baţi până când albuşul nu-şi revine la forma iniţială când treci telul prin el. (steady peaks)

Pasul 5. Am pus spuma de albuşuri peste amestecul cu brânză etc. şi le-am încorporat uşor, cu mişcări circulare de spatulă dinspre fundul spre vârful compoziţiei. Grija la amestec este să nu „pleoştim” albuşul, să nu scoatem aerul din el, ci să împachetăm cu grijă textura aerată în cealaltă compoziţie, mai udă, mai densă, mai grea.

Pasul 6. Am umplut formele lăsând spaţiu de măcar un deget până la buză, sufleul creşte (trebuie să crească! e musai să crească!). 15-20 de minute la 200 de grade sau până devine rumen şi frumos la suprafaţă. Scoase din cuptor, lăsate cinci minute să se răcorească, apoi scoase din forme, ca să nu continue să se coacă şi să se usuce.

Bucurie deplină, vă jur!

O filmare care m-a luat prin surprindere de două ori. Prima – filmarea în sine, la care n-am avut habar de vreun amănunt până în momentul în care am ajuns în platou şi au pornit camerele. A doua – montajul final, care mi s-a părut chiar simpatic, având în vedere că Diana şi cu mine ne-am hlizit şi am chicotit încontinuu în timpul înregistrării.

Cred că a fost prima oară când am filmat fără niciun fel de scenariu, am vut drept fir logic de urmat reţete în sine şi cheful nostru de râs pe săturate. Un mare şi onorabil „mulţumesc!” echipei care s-a ocupat de producţia asta şi care a reuşit să scoată ceva inteligibil şi cât de cât logic din hăhăiala noastră nestăpânită. Şi încă unul Dianei, căreia i-a venit din întâmplare ideea să mă cheme în lumea ei hazlie şi parfumată. Facem repetiţii căci de pe la toamnă parcă-parcă să zic că m-aş da puţin pe luciul sticlei, cel puţin de dragul distracţiei.

Azi mi-am reamintit o „sfântă treime” care funcţionează mirabil când vine vorba de carne sau organe scăzute în sucuri faine, la foc mic: ceapă-sos Worchestershire – coniac. Iar o bucată proaspătă de ficat rozaliu de viţel nu poate decât să gângurească şăgalnic într-o asemenea companie.

Ingrediente (pentru două porţii)

– 600 g ficat proaspăt de viţel

– 250 g ceapă uscată sănătoasă

– 1 ardei iute verde („bulgăresc”? din cel lung, verzui deschis şi zbârcit? mai mult pentru aromă decât pentru iuţeală?)

– 4 linguri sos Worchestershire (Heinz rămâne pe treaba lui)

– 100 ml coniac

– 3 linguri ulei de măsline pentru gătit

– sare, piper

Pasul 1. Curăţă ceapa şi tai-o „peştişori” sau „julien”. Spală ardeiul, taie-l pe lung, aruncă-i seminţele (dacă vrei) şi taie-l oblic, în felii lunguieţe.

Pasul 2. Spală ficatul, curăţă-l de pieliţele alb-cenuşii (dacă are), apoi taiel în felii de maximum un centimetru grosime dacă-ţi place bine făcut şi de doi centimetri dacă plănuieşti să-l faci mediu, să rămână moale la mijloc.

Pasul 3. Încinge uleiul în tigaie, căleşte repede adeiul iute şi apoi ceapa, amestecând. Oboseşte ceapa în tigaie până transpiră bine şi devine pe jumătate transparentă.

Pasul 4. Adu ficatul în tigaie, amestecă-l cu ceapa şi aşteaptă să se încingă totul la temperatura iniţială (de când ai pus ficatul). „Stinge” cu sos Worchestershire şi amestecă. Fă-l să sfârâie şi adaugă coniacul. Poţi să flambezi puţin, dar nu e musai. Amestecă, pune un capac pe tigae şi coboară focul cât să fiarbă totul cu clocot mărunt. Lasă pe foc o jumătate de ceas, amestecând în răstimpuri. Ai grijă să scadă, dar să rămână şi sos gros şi bun în tigaie. E de poveste.

Pasul 5. Poţi să-i faci între timp un piure de cartofi sau de păstârnac sau un orez dichisit, dar la fel de bine poţi să-i potriveşti o salată. Eu am făcut-o azi din frunze de „kale” adus din Brazilia şi plantat în ghivecele de pe balcon, spanac şi un ardie capia de Matca, unde am redecoperit gustul din copilărie al legumelor.

Funcţionează, vă garantez.

Sau „cum să scapi de obsesia că ţie n-o să-ţi iasă niciodată calamarul suficient de moale”. Sau „tandru”, cum am auzit de curând un nene cu galoane şi trese pe (şi pe sub) tunică la o emisiune culinară. Sau ” nu-i aşa că nu ţi-ai fi închipiut o fiţă cum e calamarul în vecinătatea oltenescului praz?”. Sincer: lasă calamarul la grătar pe seama grecilor şi bucătarilor cu har şi experienţă şi hai să-ţi arăt ceva mai simpatic şi cu mult mai multe şansă de reuşită.

Ingrediente (două porţii)

– 4 calamari proaspeţi (aprox. 1 kg) Ca şi caracatiţa, calamarul se micşorează la preparare. Ia calamar proaspăt din Metro marţi şi sâmbătă dimineaţa. Şi de la Doamna Mioara, din Obor, vineri şi, eventual, marţi dimineaţa. Sunt ok şi în alte zile, dar eu zic de zilele în care vine.

– 3 fire de praz din care 1/4 frunze verzi curate şi crocante

– aprox. 100 g rădăcină de ţelină curăţată şi spălată

– 5 căţei de usturoi măricei

– o falangă bună de ghimbir proaspăt

– unul sau mai mulţi ardei iuţi, după calibrul şi vigoarea fiecărui mesean

– 4 linguri sos de soia

– 2 linguri sos dulce-iute

– 1 lingură sos de stridii

– 4 linguri oţet de orez

– 2 linguri ulei de susan prăjit

– 2 linguri ulei de floarea soarelui

Pasul 1.

a. Spală şi curăţă prazul. Taie-l în rondele de doi-trei milimetri.

b. Taie bucata de ţelină, curăţ-o de coajă cu un peeler sau cu un cuţit, spal-o şi apoi dă-o pe răzătoarea în V. Vrei nişte lamele nu foarte mari, dar frumoas eşi egale.

c. Spală şi curăţă calamarii de tot ce au pe dinăuntru. Scoate întâi capul cu braţe, apoi intestinele, apoi „osul” translucid. Având în vedere că o să-i tai oricum, poţi să te ajuţi cu mai multe tăieturi suplimentare ca să scoţi tot din interior. Taie braţele deasupr aochilor şi scoate „ciocul” din mijlocul braţelor. Taie apoi calamarii în inele de două degete grosime.

d. Curăţă usturoiul şi dă-l pe răzătoarea în V.

e. Curăţă ardeiul verde de seminţe (dacă vrei) şi toacă-l mare, ca să-l poţi găsi uşor mai târziu, dacă vrei să-l eviţi.

f. Curăţă ghimbirul şi dă-l pe răzătoarea în V.

Pasul 2. Încinge uleiul de floarea soarelui într-o tigaie, Încinge-l bine, dar să nu fumege. Aruncă în uleiul încins usturoiul, ardeiul iute şi ghimbirul. Ia tigaia de pe foc şi plimbă conţinutul prin aer, răcorind uleiul. Vrei să dai aromă uleiului fără să arzi cele trei ingrediente.

Pasul 3. Revino cu tigaia pe focul mediu (coboară temperatura faţă de momentul la care ai început) şi adu uleiul aromat la temperatura la care ingredientele încep din nou să sfârâie. Pune bucăţile de calamar şi amestecă scuturând tigaia sau folosind o spatulă. Calamarii vor începe să lase sucuri în tigaie. Aşa începe să se formeze sosul în care vei înăbuşi calamarii. Pune sosul de soia, sosul dulce-iute sosul de stridii şi oţetul de orez şi amestecă. Toată compoziţia trebuie să fiarbă cu clocot foarte mic. Pune un capac pe tigaie şi lasă totul la înăbuşit 15-20 de minute, amestecând uşor în răstimpuri.

Pasul 4. Scoate clamarii din sos într-un castron, păstrând sosul în tigaie. Acum să nu crezi că o să intre dinţii în calamar ca în aripa de pui din supă, dar să-mi spui mie Fanfan la Tulipe dacă nu e mai bine decât tot ce ai încercat să găteşti tu cu calamar până acum. Adu în tigaie prazul şi ţelina şi amestecă. Poţi creşte temperatura de sub tigaie până ce totul începe din nou să fornăie. Continuă să amesteci. Prazul şi ţelina for lăsa şi mai mult sos în tigaie, dar nu vrei să le fierbi. Amestecă tot timpul şi verifică astfel încât să opreşti totul când legumele sunt pe jumătate pătrunse.

Pasul 5. Adu calamarii în tigaie, peste ţelină şi praz. Amestecă bine. Adaugă uleiul de susan, amestecă şi mai lasă un minut pe foc. E gata! Şi dacă nu-ţi place, nu-i bai. Poţi încerca altceva. Important e că ai încercat înainte să te declari învins prin abandon.

Am promis aseară, deci nu pot să mă fofilez. Ieri am găsit în piaţă nişte dovlecei rotunzi, mici, simpatici şi foarte apetisanţi întru creativitate culinară. Habar n-am dacă nu cumva e un lot mai mare prin toate pieţele oraşului, dar „la mine” îi aveau trei precupeţe despre care mi-e greu să cred că au ţinut vreodată o greblă în mână. Nu contează…

Pasul 1. I-am spălat, le-am tăiat capacele şi i-am scobit zdravăn. I-am opărit 10 minute în apă cu sare, coloctită. I-am aşezat în vase de sticlă termorezistentă, tapetate cu ulei şi pesmet.

Pasul 2. Am scobit câte o roşie potrivită la dimensiunea fiecărui dovlecel şi am plasat-o în cavitatea acestuia. Am păstrat pulpa şi sucul.

Pasul 3. Am opărit 1 Kg de boabe de mazăre nouă în apă sărată clocotită şi apoi am împărţit toată cantitatea la cei 12 dovlcei.

Pasul 4. Am adăugat în fiecare „ghiveci” ceapă tocată nu foarte mărunt, o lingură de ulei de măsline, sare, piper, oregano.

Pasul 5. Am adăugat în fiecare „glastră” suc şi pulpă din roşiile scobite, până aproape de margine.

Pasul 6. Î final am înghesuit în fiecare dovlecel vreo trei măslne verzi cu migdală şi două-trei file-uri mari de anchis.

Pasul 7. Am copt aproximativ 50 de minute la 180 de grade Celsius.

Pasul 8. Am pus în fiecare „ghiveci” două bucăţele de mozzarella şi am presărat pesmet crud de nucă braziliană (puteţi folosi caju, seminţe de pin, migdale). Am mai ţinut în cuptor 10 minute şi asta a fost.

Cam asta a fost toată treaba. O mâncare uşoară, aromată cu moderaţie, excelentă pentru o cină tihnită, înainte de fotbal aprig :)