Ce ne costă?

Imaginea asta circulă de câteva zile pe conturile de Facebook ale brazilienilor dn jurul meu. Proprietarul unui chioşculeţ în care se fac chei şi-a scris pe perete programul de funcţionare.

Textul zice aşa: „Program de funcţionare. Deschidem la 8:00 sau la 9:00. Uneori la 10:00. Închidem la 18:00 sau la 19:00. Uneori la 12:00. Uneori nu deschidem deloc!”. Putea lesne să mai adauge „treci când vrei, uneori vei avea şansa să găseşti deschis..” Omul ăsta îşi face programul la taraba cu chei după cum îi dictează lui viaţa, nu taraba. El ştie că nu întotdeauna ajunge să deschidă chioşcul la ore fixe şi că uneori n-are chef să stea în el de dimineaţa până seara. Ştie că uneori nu are chef să stea deloc.

Ce face el cu timpul lui îl priveşte direct şi personal. Dar măcar e sincer, nu? Şi cu el, şi cu muşteriii lui. El nu stă la muncă doar ca să facă act de prezenţă sau ca să-ţi omoare timpul, ca să stea cât mai mult timp „legal” departe de casă, ca s-o ardă pe net sub pretextul că munceşte. Pot să presupun liniştit că băiatul ăsta n-are nici credite de returnat la bănci, nici prea mulţi bani în buzunar, ci doar puţină linişte în plus şi un dram de fericire mai mult decât aceia care, indiferent de cât de mult ajung să primească drept preţ al libertăţii lor, nu vor avea niciodată suficient.