VIAŢA ÎN STIL BAIAN: ALVARA

Alvara(ua) asta este echivalentul autorizaţiei de funcţionare eliberată anual de autoritatea locală, pentru business-urile de toate felurile. Ca şi în România, la începutul anului calendaristic, să zicem pe 3-4 ianuarie dacă eşti gospodar şi te trezeşti cât de cât repede din beţiile de toate felurile ale începutului de an, aduni o documentaţie sumară, o depui împreună cu cererea tipizată la serviciul Taxe al primăriei, plăteşti tributul specificat şi apoi primeşti hârtia.

În România, din câte ştiu, autorizaţia asta costă 3,000 de lei pentru absolut orice întreprindere din domeniul alimentaţiei publice. Adică indiferent dacă eşti „Chip şi Dale SRL” sau „Trotter Internaţional SRL”, indiferent dacă ai trei mese de plastic sau ditamai hangarul de cârciumă, eşti obligat să plăteşti taxa asta.  Întrucât nu există nicăieri specificaţii juridice privind termenul până la care trebuie să deţii măcar chitanţa de la CEC care atestă plata taxei (în definitiv, asta e tot ce contează) la ultima întrevedere cu „organul competent” am aflat că „e important s-o ai, practic eşti pasibil de amendă începând de pe trei ianuarie” :) Dosărelul conţine aproximativ ZECE documente, plata se face doar la CEC, după care înaintezi actele la serviciul cu pricina şi, practic, nu te mai interesează nimic. În principiu, mai toţi pornesc procesul doar în cazul unui control de la Primărie. Aveţi? Pfuaaai, am uitat, bine că mi-aţi amintit! Veniţi peste o săptămână, că mâine mă duc să plătesc etc. Vine controlul, ai chitanţa, eşti ok. Şase sute şaptezeci şi doi de euro azi.

În Bahia, taxa asta e 250 de reali. Adică optzeci de euro azi. Şi cum revelioanele se termină în Brazilia abia după Carnaval şi după sărbătorile locale asociate lui, am depus cele TREI hârtii pentru Oasis la „prefeitura” în februarie anul în curs. Aici nu plăteşti din prima, că nu faci ce vrei tu :) Protocolul prevede că, după depunerea actelor, aştepţi frumos să te înştiinţeze în scris că poţi veni să efectuezi plata. Uneri primeşti hârtia chiar în momentul plăţii. În alţi ani, autorizaţia a venit la câteva luni după momentul achitării taxei. Astfel încât am auzit de situaţii în care antreprenorul a depus actele la începutul anului şi a primit autorizaţia chiar în decembrie al anului în curs. Dar să nu-ţi treacă prin cap că, dacă tot s-a făcut decembrie şi n-ai nimic la mână, poţi să te fofilezi. A, nu… Pentru că, dacă te-ai făcut că plouă când ţi-a venit înştiinţarea să te prezinţi la Primărie, autorităţile braziliene nu ştiu de-astea cu somaţii şi „veniţi peste o săptămână”. Îţi închid şandramaua secondaţi de ajutorul discret (de cele mai multe ori cu automatul în cumpănă şi cu degetul pe trăgaci, conform poziţiei de aşteptare) al Poliţiei Federale.

Este singura taxă locală pe care întreprinderile din oraş sunt obligate să o plătească în fiecare an direct către bugetul comunitar. Când am venit la Oasis, una dintre primele întrebări pe care le-am pus a fost „cine ia gunoiul şi cât costă?” (Eu încă aveam în cap contractul obligatoriu cu o companie de salubritate fără de care în Bucureşti nu ai cum să exişti ca şi punct de lucru în alimetaţia publică. Adică REBU în cazul meu, care venea lunea conform contractului şi vinerea pe neve. Plus cel cu firma tip DDD. Plus cel cu serviciul obligatoriu de neutralizare a deşeurilor de provenienţă animală. Toate pe bani, toate companii private.). „Păi scoatem seara sacii cu gunoi triat şi vine maşina de dimineaţă, pe la şase. Nu costă nimic.”