Scriem vise: pasajul spaimei

…Străbat un apartament lung, cu multe camere aşezate una în continuarea celeilalte. Nu e apartamentul de la Piteşti, pe care acum un an l-am visat în detaliile planului său, scăldat în soarele care după-amiaza intra prin balconul sufrageriei, cu perdeaua umflându-se în curentul de aer ca o rochie de epocă. Acum un an, casa de la Piteşti era plină de gunoi, un maldăr de resturi zăcea chiar în mijlocul sufrageriei şi o ciudăţenie de animal aducând şi a şobolan, şi a vulpe scormonea printre fragmente de caiete, cutii de lapte goale şi alte mizerii.

Nu era apartamentul de la Piteşti. Nu-mi era un loc cunoscut. Aproape că alergam prin el, din încăpere în încăpere, către o ieşire pe care nu mi-o amintesc. Ştiu doar că toată acea înşiruire de camere era intrarea pe un drum sălbatic, o cărare urâtă dintr-o pădure fantastică. Alerg pe un drum în culori cenuşiu-argintii, din loc în loc sunt şi copaci, dar fără frunze, trunchiuri parcă arse, care nu cresc de sus în jos, ci par dărâmate sau înălţate oblic ori paralel cu drumul. Văd ghemuri de nuiele albicioase şi o jumătate de iepure enorm, întors în semiprofil către ceea ce pare a fi marginea drumului. Mă însoţeşte o prezenţă care îmi descrie ce văd, dar pe drum alerg singur.

E un fel de presiune mentală, un fel de voce care-mi indică să mă grăbesc, deşi nu mă îndrept către o destinaţie anume. La un moment dat şriu că trec pe lângă un ţap a cărui blană e tot din aceleaşi nuiele uscate, goale, argintiu-cenuşii. Silueta lui întreagă e făcută din crengi şi aflu că face gesturi şi mişcări obscene. Doar aflu, căci nu-l văd, prezenţa îmi zugrăveşte imaginea şi mişcările lui. Nu ajung nicăieri, dar sigur fac cale întoarsă pe acelaşi drum. Sau ajung, dar nu-mi mai amintesc.

Şi mă întorc, mânat mereu de aceeaşi voce de megafon stradal şi de aceeaşi presiune care mă împinge de la spate. Mă doare capul. Ca de fiecare dată, mă doare capul în tâmpla dreaptă, cu ecouri către ceafă şi pe toată partea de cap de deasupra urechii drepte. Îmi pluteşte deasupra planului vizual superior imaginea unui bărbat mai în vârstă, cu ochelari de vedere cu lentile opace. Ţine în mâini capetele a două fire de sârmă izolată, capătul din mâna lui dreaptă e mai gros, dar aduce cu firul unor banale căşti de telefon. Îmi spune ceva sau doar vorbeşte unei audienţe în timp ce mă priveşte. Pe drumul pe care acum mă întorc, văd un ghemotoc de crengi care acum parcă sunt fire electrice, la fel de subţiri ca firele căştilor de telefon.

Ajung înapoi în apartamentul ca un vagon de tren şi trec din nou din cameră în cameră. Mă văd alergând prin încăperi şi închizând uşi în urma mea. Mă grăbesc. Prezenţa ca o voce de megafon îmi urlă să mă grăbesc, să ies cât mai repede de acolo. Mă întreb de ce şi încep să aud din ce în ce mai tare urletele unui copil şi o voce stridentă matură. „Mişcă-te! Intră mai repede! Încetează cu plânsul! Te omor dacă mai urli!”, ţipă vocea matură. Vocea de copil îngaimă lucruri de neînţeles în timp ce plânge. Mă doare capul din ce în ce mai tare, pe măsură ce îmi dau seama că trebuie să ies de-acolo înainte ca acel copil să intre. Ştiu că nu trebuie să mă întâlnesc cu el. Într-una dintre camere intuiesc existenţa unui aragaz şi văd dinţii mici, de flacără albastră, din jurul arzătoarelor. Simt căldură şi miros de flacără arsă în gol şi mă gândesc că ar trebui să mă opresc să-l sting, dar e foarte important să nu mă întâlnesc cu următorul hăituit, al cărui plâns se apropie din ce în ce mai mult.

„Unde m-ai băgat? De ce m-ai băgat aici?”, gândesc. Mă trezesc şi aproape mă bucur că am scăpat. Durerea puternică din tâmpla dreaptă mă ajută să rememorez, cu capul pe pernă, tot ceea ce reuşesc să recompun din vis. E singurul element comun cu visul şi parcă mă ghidează ajutându-mă să-mi amintesc cât mai mult. Ieri m-a durut capul aproape toată ziua şi nicio pilulă nu mi-a rezolvat complet migrena. Acum îmi masez capul pe toată partea dreaptă, pe pernă, în timp ce-mi amintesc visul. Şi în câteva minute durerea dispare complet.