…Străbat un apartament lung, cu multe camere aşezate una în continuarea celeilalte. Nu e apartamentul de la Piteşti, pe care acum un an l-am visat în detaliile planului său, scăldat în soarele care după-amiaza intra prin balconul sufrageriei, cu perdeaua umflându-se în curentul de aer ca o rochie de epocă. Acum un an, casa de la Piteşti era plină de gunoi, un maldăr de resturi zăcea chiar în mijlocul sufrageriei şi o ciudăţenie de animal aducând şi a şobolan, şi a vulpe scormonea printre fragmente de caiete, cutii de lapte goale şi alte mizerii.

Nu era apartamentul de la Piteşti. Nu-mi era un loc cunoscut. Aproape că alergam prin el, din încăpere în încăpere, către o ieşire pe care nu mi-o amintesc. Ştiu doar că toată acea înşiruire de camere era intrarea pe un drum sălbatic, o cărare urâtă dintr-o pădure fantastică. Alerg pe un drum în culori cenuşiu-argintii, din loc în loc sunt şi copaci, dar fără frunze, trunchiuri parcă arse, care nu cresc de sus în jos, ci par dărâmate sau înălţate oblic ori paralel cu drumul. Văd ghemuri de nuiele albicioase şi o jumătate de iepure enorm, întors în semiprofil către ceea ce pare a fi marginea drumului. Mă însoţeşte o prezenţă care îmi descrie ce văd, dar pe drum alerg singur.

E un fel de presiune mentală, un fel de voce care-mi indică să mă grăbesc, deşi nu mă îndrept către o destinaţie anume. La un moment dat şriu că trec pe lângă un ţap a cărui blană e tot din aceleaşi nuiele uscate, goale, argintiu-cenuşii. Silueta lui întreagă e făcută din crengi şi aflu că face gesturi şi mişcări obscene. Doar aflu, căci nu-l văd, prezenţa îmi zugrăveşte imaginea şi mişcările lui. Nu ajung nicăieri, dar sigur fac cale întoarsă pe acelaşi drum. Sau ajung, dar nu-mi mai amintesc.

Şi mă întorc, mânat mereu de aceeaşi voce de megafon stradal şi de aceeaşi presiune care mă împinge de la spate. Mă doare capul. Ca de fiecare dată, mă doare capul în tâmpla dreaptă, cu ecouri către ceafă şi pe toată partea de cap de deasupra urechii drepte. Îmi pluteşte deasupra planului vizual superior imaginea unui bărbat mai în vârstă, cu ochelari de vedere cu lentile opace. Ţine în mâini capetele a două fire de sârmă izolată, capătul din mâna lui dreaptă e mai gros, dar aduce cu firul unor banale căşti de telefon. Îmi spune ceva sau doar vorbeşte unei audienţe în timp ce mă priveşte. Pe drumul pe care acum mă întorc, văd un ghemotoc de crengi care acum parcă sunt fire electrice, la fel de subţiri ca firele căştilor de telefon.

Ajung înapoi în apartamentul ca un vagon de tren şi trec din nou din cameră în cameră. Mă văd alergând prin încăperi şi închizând uşi în urma mea. Mă grăbesc. Prezenţa ca o voce de megafon îmi urlă să mă grăbesc, să ies cât mai repede de acolo. Mă întreb de ce şi încep să aud din ce în ce mai tare urletele unui copil şi o voce stridentă matură. „Mişcă-te! Intră mai repede! Încetează cu plânsul! Te omor dacă mai urli!”, ţipă vocea matură. Vocea de copil îngaimă lucruri de neînţeles în timp ce plânge. Mă doare capul din ce în ce mai tare, pe măsură ce îmi dau seama că trebuie să ies de-acolo înainte ca acel copil să intre. Ştiu că nu trebuie să mă întâlnesc cu el. Într-una dintre camere intuiesc existenţa unui aragaz şi văd dinţii mici, de flacără albastră, din jurul arzătoarelor. Simt căldură şi miros de flacără arsă în gol şi mă gândesc că ar trebui să mă opresc să-l sting, dar e foarte important să nu mă întâlnesc cu următorul hăituit, al cărui plâns se apropie din ce în ce mai mult.

„Unde m-ai băgat? De ce m-ai băgat aici?”, gândesc. Mă trezesc şi aproape mă bucur că am scăpat. Durerea puternică din tâmpla dreaptă mă ajută să rememorez, cu capul pe pernă, tot ceea ce reuşesc să recompun din vis. E singurul element comun cu visul şi parcă mă ghidează ajutându-mă să-mi amintesc cât mai mult. Ieri m-a durut capul aproape toată ziua şi nicio pilulă nu mi-a rezolvat complet migrena. Acum îmi masez capul pe toată partea dreaptă, pe pernă, în timp ce-mi amintesc visul. Şi în câteva minute durerea dispare complet.

Sunt în altă parte, nu sunt în Brazilia. N-am nici cea mai vagă idee unde este restaurantul ăsta pretenţios, dar sigur nu sunt în Brazilia. E un vis în doi timpi. În primul, trec pe la ceea ce ştiu că e un reaturant cu pretenţii şi aflu fără să vorbesc cu nimeni că de la orele serii voi prelua complet bucătăria. Nu văd nimic în acest prim timp: saloane, bucătărie, oameni, meniu… Nimic. Am doar o vagă idee că e un restaurant cu pretenţii şi clientelă selectată după un meniu sofisticat şi o atmosferă generală pretenţioasă. Nu ştiu nici măcar cum arată mesele, am doar nite vagi pete de culoare despre întregul local.

Timpul al doilea începe brusc cu debutul servirii cinei. Înainte de a intra în ceea ce ştiu că e bucătăria, aflu în fugă că nu avem pâine şi că trebuie să instruim ospătarii asupra opţiunilor. Apoi sunt în altă încăpere. Sunt în faţa unei doamne înalte, o femeie de patruzeci şi puţin care seamănă mult cu pauliştana pe jumătate unguroaică de la „Cozinha Aberta”, din Lencois. Îmi explică într-o limbă absolut nemaiauzită ce nu avem din meniul cu denumiri abracadabrante. Un detaliu se referă la o porţiune de claviculă de mânzat şi doamna îşi însoţeşte ideea cu un gest spre propria claviculă şi un cuvânt ce sună a franceză străveche şi a esperanto. În dreapta simt că se întinde bucătăria, dar sigur nu e nimeni acolo. În stânga mea e o negresă rotofeie, cu ochi aproape violeţi şi cu părul bogat prins în fileu. E agitată şi congestionată, urlă necontenit către doamna din faţa mea, se scutură şi e cuprinsă de convulsii încercând să-şi facă auzit punctul de vedere, dar din toată tevatura asta nu se aude niciun sunet. Femeia urlă şi gesticulează fără să-i aud măcar respiraţia.

Ies apoi în salon, unde mesele sunt de câte minimum patru sau cinci persoane şi intră necontenit în restaurant. Sunt arcade şi pereţi vopsiţi în violet şi ocru. Sunt cu totul vreo cincisprezece mese la care pot încăpea lejet câte opt-zece persoane. La fiecare masă sunt doi ospătari. Unul în costum gri sau negru sau bleumarin, cu cămaşă cu guler înalt. Celălalt – cu vestă în culori ţipătoare peste cămaşa albă. Toţi poartă barbă scurtă, tunsă cu colţ proeminent către mijlocul obrazului şi toţi se uită urât la mine. Eu port şorţul bleumarin, puţin decolorat şi plin de urme diverse, pe care l-am folosit şi aseară, în bucătărie. Nu mă simt jenat de diferenţa „estetică” dintre mine şi împănaţii din salon, dar ei sigur nu mă privesc cu ochi buni. Unii îmi arată gesturi furioase, alţii îmi aruncă vorbe răstite, parcă ne ştim de mai multă vreme şi ceva din acea vreme îi face foarte iritabili la apariţia mea.

Se rostesc comenzi complicate, se dau tichete cu comenzi din mână în mână. Tot personalul e iritat şi îngrozit de faptul că restaurantul se umple cu viteză şi că apar deja primele semne de nemulţumire printre oaspeţi. Văd din spate un cap chel în partea de sus şi cu păr lung şi aproape alb în laterale şi la ceafă. Poartă ochelari de vedere şi ştiu asta pentru că l-am surprins din momentul în care se întocea din profil către direcţia opusă mie. Are o cămaşă bleu şi poartă jeanşi. Se agită şi pare nervos din cauza serviciului, trânteşte un scaun şi spune ceva referitor la greşeala de a fi venit acolo.

În tot vacarmul ăsta nu mă întreb ce caut în sală şi de ce nu sunt în bucătărie. Întâlnesc un idivid în costum cenuşiu cu un croi ciudat, la fel ca al celorlalţi ospătari din sală. Are părul mai lung, obraji rotunzi şi nu poartă barbă. Pare mai degrabă un dirijor. Mă zăreşte când se întoarce către dreapta lui, ca să-şi verifice ceasornicul de buzunar, cu lanţ, agăţat la vestă. Îmi zâmbeşte şi îmi spune zâmbind oarecum plictisit: „Aşa e mereu. Niciodată nu sunt pregătiţi să vină toată lumea în acelaşi timp, iar ăştia parcă vin la fast-food. Stai liniştit.” Nu sunt liniştit. De fapt îmi doresc să nu fiu acolo, simt că nu am nici legătură cu locul ăla şi mă obsedează faptul că sunt cel puţin douăzeci de oameni care iau comenzi şi ocupă spaţiul degeaba. Nu văd nicio farfurie cu mâncare. Şi mă apasă teribil atmosfera aia. Decid că vreau să mă trezesc şi să întrerup starea aceea care nu-mi place. Şi mă trezesc.

Îmi amintesc cu greu visele. Visez o grămadă, aproape în fiecare noapte, dar foarte rar reuşesc să recompun un vis la trezire. Uneori mă trezesc în timpul nopţii, din vis, fie pentru că în interiorul lui îmi spun că întâmplările nu sunt aievea şi îmi doresc să-mi confirm asta, fie pentru că-mi doresc, tot în spaţiul oniric, să nu-l uit. În spaţiul şi spiritul meu proxim visele sunt o temă foarte prezentă şi activă, astfel încât sunt convins că niciun vis nu e întâmplător, că amintirea lor e un semn de bună legătură cu propriul suflet, că a-ţi scrie visele e o bună practică pentru conectarea cu sine şi pentru a nu le lăsa să moară, pentru a le da măcar o finalitate simbolică în „viaţa trează”.

Alis studiază şi dobândeşte în profunzime tehnicile de activare a viselor, iar metodeleşi temele propuse de Robert Moss mi se par cel puţin un exerciţiu util, departe de atât de consumata „interpretare” mai mult sau mai puţin fantezistă a viselor. Şi atunci, dacă tot am unde, aleg să îmi „înregistrez” propriile vise în compania voastră. Demersul principal ar fi posibilitatea de a mă întoarce periodic le ele, aşa cum am făcut parţial şi în cazul însemnărilor pe teme culinare. În plan secund, eventualele dialoguri ce ar putea să se nască în jurul lor nu pot fi decât de bun augur pentru cei care au decis sau vor decide să-şi privească visele din perspective ceva mai profunde decât „foc de visezi, e semn de putere” sau mai ştiu eu ce baliverne.

Am decis asta în urma unui vis al nopţii trecute, mai scurt de o jumătate de oră (am privit ceasul înainte să adorm şi când m-am trezit) pe care mi l-am adus aminte aproape integral în cursul zilei.

O spaimă silenţioasă

Am visat că dormeam într-un pat aproape identic cu cel în care dorm în fiecare noapte, un pat mare, indian, cu tăblii cu stinghii la cele două capete. Visam chiar moschetera, perdeaua king size împotriva ţânţarilor care atârnă din tavan şi îmbracă tot spaţiul de deasupra şi dimprejurul patului. Îmi aduc aminte de asta pentru că am văzut tot visul prin ţesătura ei, puţin voalat. Visam că dorm pe o parte, probabil exact în poziţia în care chiar dormeam, dar ţinându-mă cu mâinile, pe sub cap, de unul dintre stâlpii patului şi în sens opus celui din realitate.

În jur erau mai mulţi oameni, dar mi-l amintesc doar pe Florian. Parcă să zic că era puţină zarvă şi că discuţiile din jur erau în contradictoriu. La un moment dat, pe deasupra capului meu, prin perdea, a intrat capul lunguieţ al unui câine negru, cu păr scurt şi bot ţuguiat. Avea alura unui câine „de luptă”, car nu avea o atitudine fioroasă. În jurul botului avea un fel de brăţară roşie, din cauciuc, foarte asemănătoare cu acelea cunoscute din diverse campanii umanitare. Părea un fel de botniţă improvizată.

Cred că i-am primit prezenţa cu o oarecare teamă, chiar dacă nu a dat nicio clipă semne de agresivitate. S-a întins cu mişcări de câine vesel spre mâinile mele care au continuat să rămână împreunate, sub cap, prinzând stâlpul tăbliei. Şi-a adâncit botul între antebraţele mele unite şi a zăbovit acolo, mişcându-şi capul, mai multe clipe. Apoi s-a retras şi a dispărut din raza vizuală a visului meu. Am continuat să simt teamă, fără niciun fel de durere. I-am spus lui Florian că poate ar fi mai bine să mergem la un medic şi mi-am privit interiorul braţelor. Am văzut nişte vagi perforaţii rozalii, mai mult urme decât răni, şi un lichid albicios despre care am gândit în vis că e saliva câinelui.

Nu ţin minte exact cum s-au desfăşurat lucrurile în continuare. Nu mă durea nimic, iar teama era mai mult una raţională, nicidecum impulsivă. Ştiam că aveam ceva în neregulă, ştiam că ceva nu e bine, îmi doream să ajung la medic în ciuda faptului că nu simţeam nici panică, nici teamă. În cursul acestei etape a visului, am încercat să mă conving dacă nu cumva visez şi am făcut eforturi să mă trezesc, am visat că mă mişc pentru a-mi da seama dacă lucrurile se întâplau în realitate sau nu. Ţin minte că am privit conştient tot ce era în jurul meu şi că am fost convins că nu visez. Parcă încercam să verific dacă poziţia corpului meu este cea din pat sau alta şi din nou m-am convins pe mine că e realitate.

Apoi mi-am privit din nou interiorul antebraţelor. Carnea era acum ruptă pe lungimea lor, unind parcă urmele de perforaţii de mai devreme. Fire albe de ţesuturi de răsfrângeau la capete spre exterior, ca fibrele unei funii care s-a rupt sub tensiune. În unele locuri, pielea părea uscată şi spartă, iar dedesubt, prin crăpături, am văzut pustule de lichid închis la culoare. Atunci m-am ridicat din pat şi  l-am căutat din nou pe Florian, ca să-i arăt şi să-l conving că trebuie să ajung la un doctor. Nu am mai visat reacţia lui, m-am trezit.

La trezire nu am simţit nici panică şi nici bucuria obişnuită unei reveniri din coşmar. Nici măcar nu am gândit despre vis ca despre un coşmar. Mi-am impus să mă dumiresc complet ca să pot rememora totul cât mai detaliat şi să încerc să mă asigur că îmi voi aminti totul de dimineaţă. Conform propunerilor lui Moss de analiză rapidă a unui vis, am dat deja un titlu. Al doilea pas ar fi identificarea trăirii principale cu care m-am trezit din el şi cred că am simţit pur şi simplu bucurie, dar nu acea bucurie pentru că totul a fost vis, ci pur şi simplu un sentiment de bucurie generală, o stare de bine fără un generator anume.

Al treilea pas vorbeşte despre identificarea eventualei legături în realitate a visului tocmai rememorat. Aici cred că mă pot gândi la o temă foarte prezentă pentru mine în ultima vreme. Mă îndepărtez de frică, de panicile generate pe termen foarte lung de o anumită persoană, pierd frica de atacurile ei şi încerc să o înlocuiesc cu empatie, E un proces greu, în care principala dificultate sunt eu însumi şi bagajul emoţional ataşat acestei relaţionări. Faptul că mi-am privit carnea sfârtecată fără să simt nici durere, nici frică, nici panică, îmi sugerează că procesul meu din existenţa conştientă decurge în sens curativ.

Al patrulea pas conţine acţiunea volntară generată de vis în realitate. Moss zice că poţi faci absolut orice simţi că ar avea legătură cu ceea ce ai preluat din vis. Poţi să scrii ceva, să mergi undeva, să cumperi ceva, să dai un telefon, să desenezi… Orice. L-am întâlnit pe Florian în oraş la vreo două ore după ce m-am trezit şi l-am îmbrăţişat de parcă nu ne văzusem de câteva luni. Apoi toată ziua am avut un sentiment de lumină şi de armonie cu tot şi toate.

Îmi doresc foarte mult să-mi mai amintesc vise şi să le scriu. Ştiu că unii dintre voi visează acelaşi şi acelaşi lucru uneori de ani de zile. Sunt convins că visele nu sunt „doar nişte vise” şi că ele pot conţine mesaje utile pentru noi, pentr a înţelege mai bine ce suntem, ce avemd e făcut, ce putem schimba sau ce trebie să lăsăm să treacă. Şi multe altele. Iar dacă aveţi un vis pe care v-aţi bucura să-l împărtăşiţi şi, scriindu-l, să-l înţelegeţi în plan mai profund, nu vă promit, dar am ptea să vorbim aici despre el. Somn bun! Şi bună dimineaţa!