Un gând explicativ

Curată comoară autenticitatea asta. Este aproape surprinzător cum o frântură de amintire, un flash de o fracţiune minusculă de secundă, luminează zile întregi, întâmplări şi imagini, deschide întregi etape uitate şi pierdute prin întunericul memoriei. Pe unele dintre ele alegem să le uităm voluntar, pe altele subconştientul ni le acoperă în momentele lui de autoprotecţie aparent pentru totdeauna. Nimic din tot ceea ce scriu în perioada asta nu e ficţiune. Văd, aud, simt, uneori miros bucăţile de trecut pe care le scot la lumină tocmai pentru a le aşeza pentru totdeauna în cutia cu lucruri de care aleg să mă despart.

Cum te desparţi, veţi întreba, dacă tu faci exact contrariul, le dai viaţă, le scoţi din cotloane păfuite şi le pui în lumina paginii albe? E o poveste aici. Vedeţi voi, eu în viaţa asta am pornit de la o premisă greşită. Am substituit conştienţa cu „a şti”. Am aflat foarte devreme, încă de când am început să realizez că în jurul meu există oameni, obiecte, aer sau lumină, că am apărut pe lume într-o conjunctură care, aşa cum mi s-a spus tot timpul, îmi pecetluise deja soarta pentru tot restul parcursului ei.

Un bastard, un copil nedorit, născut „la bătrâneţe” (cred că a fost un făcut să întâlnesc între timp atâtea şi atâtea femei care au devenit mame la 40+ şi pe care să le privesc cu admiraţie şi cu îngrijorare în acelaşi timp) de o mamă care „n-a făcut nimic toată viaţa”, cu un tată biologic necunoscut, care a avut marea şansă de a nu ajunge la cinci ani într-un orfelinat, dar care a trăit până aproape de optsprezece ani cu ameninţarea aproape zilnică a acestui spectru. Şi când ţi se repetă în fiecare clipă, de la cinci la optsprezece ani, că exişti doar ca să faci rău, să creezi probleme şi să produci pagube, probabil cel mai simplu e să începi să crezi treaba asta. Îmi mulţumesc mie că, asta fiind ecuaţia, nu am ales drumul profeţei autoîmplinite decât din unele puncte de vedere, că nu m-am înscris în galeria impresionantă a celebrilor foşti copii educaţi abuziv, deveniţi ucigaşi în serie, violatori, jefuitori şi aşa mai departe.

Dar faptul că am ştiut toate astea despre mine nu a însemnat că am şi rezolvat în vreun fel efectele lor. Mulţi ani am trăit infatuarea propriei victimizări fiind convins că, ştiindu-mi problemele, înseamnă automat că le ţin sub control şi că le gestionez. Ceea ce a fost o teorie absolut perdantă. Tot bagajul meu emoţional acumulat în formare a lucrat în permanenţă, a adâncit complexe, a îngroşat convingerea neputinţei ascunsă după îngâmfare şi aroganţă şi s-a ghidat după cel mai important şi mai puternic atribut al maturului care am continuat să devin: furia.

O vreme am crezut că a fi mizantrop e o calitate rezervată unor indivizi privilegiaţi, superiori intelectual şi foarte atractiv individualizaţi. Mizantropia mi se părea prea puţin un defect şi cu siguranţă un dar, o încununare a poziţionării mele printre „aleşi”. Nu numai că nu am rectificat nimic până de curând, când am ales să-mi încep procesul de recuperare din toate părţile mele afective şi, în consecinţă, comportamentale, care şi-au revendicat drepturile negate atâţia ani. Dar bucuriile sau izbânzile momentane nu au făcut decât să hrănească insecurităţile şi monştrii pe care i-am adăpostit şi i-am crescut cu duioşie.

Terapia mea nu conţine psihologi sau medici. Mutarea mea din mine (îţi mulţumesc din nou, Brad) nu e facilitată nici de poţiuni, nici de mantre, nici de meditaţie, nici de vreo întoarcere radicală către sfinţi sau popi guşaţi, nici de alţi adjuvanţi în care aflăm cu romantism că se refugiază şi uneori dispar sufletele chinuite. Terapeuţii mei sunt oamenii din jur, dragostea, scrisul, bucătăria şi viaţa în sine.

Oamenii pentru că mă întorc către ei şi-i primesc în mine din ce în ce mai simplu, mai natural, mai lisit de etichetări şi prejudecăţi. Revin printre oameni de toate felurile cu sentimentul unei regăsiri pe care am împiedicat-o să se întâmple. Dragostea pentru că e foarte posibil să fi identificat o misiune în legătură cu asta, să fi fost desemnat să întrerup o secvenţă repetitivă desfăşurată în decursul câtorva generaţii din care descind şi în care iubirea a fost mutată din albia ei firească. Scrisul pentru că îmi dă glas proceselor şi îmi dă cursivitate pentru construcţia drumului pe care-l am înainte. Bucătăria pentru că este un cumul de avantaje autocreate: împlinirea zilnică a misiunii de a genera altora experienţe memorabile şi efectul cu răspuns rapid, de cele mai multe ori uşor de influenţat. Viaţa însăşi pentru că îmi dau voie să mă bucur de ea  scriind şi bucătărind printre oameni, cu dragoste. Un flux continuu al dragostei, din ce în ce mai liber de nevoia cuantificabilă a reciprocităţii.

Am vrut să vă spun toate astea pentru a avea o cheie pe care m-aş bucura s-o folosiţi atunci când îmi călcaţi pragul gândurilor, vă poziţionaţi după propria alegere faţă de ceea ce vă las să ştiţi şi poate vă întrebaţi care sunt motivele demersului meu. Poate vă e de folos, poate nu vă e… Pentru mine e important că v-am explicat.